Acest articol conține detalii despre abuzul și hărțuirea sexuală.

Andreea Călugăru alerga într-o vineri de iunie într-un parc din București. După trei kilometri, a simțit nevoia de-o pauză. Fix în momentul în care încetinise ritmul, un biciclist s-a apropiat și i-a pus mâna pe fund. Andreea i-a prins privirea ghidușă în care citea „Și acum ce o să faci?”.

Andreea are 34 de ani și e campioană națională la triathlon. E obișnuită cu eforturi de 15 ore, așa că, alimentată și de furie, a început să-l alerge cu toată puterea, fără să știe ce s-ar întâmpla dacă l-ar prinde. S-a ținut după el jumătate de parc, pe unele porțiuni cu un ritm de 3 minute 40 de secunde pe kilometru.

Din când în când, biciclistul se uita în spate. Nu mai părea amuzat. Acum el încerca să scape. „Măcar atât”, și-a spus Andreea. Poate o să se gândească la ea data viitoare când o să-i vină să pună mâna pe străine.

După ce l-a pierdut din vedere, Andreea s-a oprit și a plâns, apoi și-a reluat antrenamentul. Furia a rămas cu ea mult după ce și-a terminat alergarea. Ajunsă acasă, a intrat pe grupul de Facebook Girls Gone Running și și-a spus povestea.

La postarea ei au curs zeci de comentarii cu povești similare.

Roxana Lupu, alergătoare și biciclistă i-a scris că a pățit-o și ea: „[Am resimțit] aceeași furie. Ce te gâtuie e frustrarea că efectiv nu îi poți face nimic”. Roxana are 39 de ani și a fondat platforma pentru sportivi amatori Adrenallina.ro. A descoperit dragostea pentru bicicletă acum 10 ani și este printre primele 10 femei din România care au terminat o cursă Ironman.

Andreei i-au scris sportive care participă la competiții și care preferă să se antreneze în grup. Dacă sunt singure, aleg banda de la sală. I-au scris femei care au povestit despre bărbați care le-au urmărit zile în șir și le-au determinat să își schimbe rutele și orele de antrenament sau să alerge cu spray cu piper la îndemână.

Pentru că activez în acest grup din 2013, când am alergat primul meu maraton, am scris și eu că nu știu ce să le spun fiului meu de 2 ani și fiicei de 4 ani despre bărbații străini care strigă sau fluieră, sau despre vânzătorul de la care le-am cumpărat apă și care mi-a prins mâna stângă și mi-a ținut-o strâns, ca să mă mângâie pe tatuaj. I-am scris despre teama de a ieși la alergat singură când se lasă întunericul și despre cât de vulnerabilă m-am simțit la primul antrenament după lockdown-ul din primăvară când izolarea adusese cu ea și senzația de siguranță pentru că străzile erau pustii, iar reumplerea parcurilor a adus înapoi fluierăturile, remarcile nedorite și uneori atingeri.

Nu eram de departe singure. La un sondaj Runner’s World, 84% dintre femeile care au răspuns au experimentat o formă de hărțuire care le-a făcut să se simtă în pericol când alergau – de la apucat de diferite părți ale corpului la a fi urmărite, la bărbați care le arătau penisul, comentarii nepotrivite sau claxoane.

În România, 30% dintre femei spun că au fost afectate de violența fizică sau sexuală la un moment dat în viață. În 2019, în jur de 20.000 de femei au fost lovite în familie. Dintre acestea, 44 au murit. Pandemia a acutizat nevoia de servicii de prevenție și suport pentru victimele violenței. În aprilie, linia telefonică de urgență pentru victimele violenței domestice – 0800.500.333 – a primit cele mai multe apeluri din ultimele cinci luni – 308. Poliția Română a anunțat că, în martie, față de aceeași lună a anului trecut, a crescut numărul infracţiunilor de violență în familie cu 2,3%. 

Soluțiile existente sunt deocamdată insuficiente. Abia de un an ordinul de protecție se oferă pe loc de către polițiști, iar 36% dintre ordinele de protecție din 2019 au fost încălcate, fără ca România să aibă un sistem electronic de monitorizare cu brățări – o promisiune politică reiterată de fiecare dată când o femeie își mai pierde viața în mâinile unui partener sau fost partener.

Dar hărțuirea stradală e încă departe de a fi văzută de societate ca o formă de violență de gen. Când femeile se plâng de acest fenomen sau chiar când se duc spre autorități, sunt întâmpinate cu neîncredere, bănuite că au avut un comportament sau un look provocator și întrebate ce dovezi au dincolo de un disconfort emoțional.

Andreea ar fi vrut să știe ce ar fi putut să facă în acea situație în care un străin a atins-o din senin într-o zonă intimă. La fel și noi cele care am comentat. Era frustrant vidul de informații: Poți suna la 112? Poți să prinzi hărțuitorul și să-l ții până când ar fi venit poliția? Cum evaluezi riscurile? Cine ar trebui să te protejeze? Îi pasă vreunei autorități de fenomenul hărțuirii în spațiul public?

Roxana a revenit cu un impuls: „Eu am o fetiță de 2 ani. Sunt îngrozită. Este unul dintre motivele pentru care mi-aș lua timp să fac ceva, cât de puțin, în direcția asta. FACEM?”, le-a întrebat. S-a oferit să se ocupe de comunicarea inițiativei și i-a dat tag Oanei Solomon, o alergătoare care a absolvit facultatea de drept, pentru a se interesa de cadrul juridic al hărțuirii în România.

Oana Solomon a creat grupul de Facebook „Proiect legislativ Girls Gone Running” și a pus la copertă o fotografie cu fiicele ei de 7 și 9 ani la un concurs de alergat. „Fotografia nu este aleasă la întâmplare”, a scris ea, „ci scopul nostru este ca ele să alerge/să practice un sport individual în mod liber, fără teamă, fără agresiune sau cu mult mai puțină teamă/agresiune.”

În grup s-au adunat 13 femei, hotărâte să creioneze o propunere de lege care să reglementeze hărțuirea stradală. Nu era o inițiativă doar pentru sportive, ci o portiță pe care voiau să o deschidă pentru toate femeile, pornind de la disconfortul lor.

Cercetând legislația, alergătoarele au descoperit că, în România, hărțuirea a fost inclusă în 2018, la inițiativa deputatei independente Oana Bîzgan, în Legea privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați. Potrivit legii, faptele pot fi constatate de polițiști, jandarmi, polițiști locali sau agenții Poliției de Frontieră Română. Aceștia pot aplica o amendă contravențională între 3.000 și 10.000 de lei. Amenda prevăzută de legea modificată de Oana, cuprinde astfel și situațiile de hărțuire care nu se petrec „în mod repetat”, așa cum cere Codul Penal.

Dar dacă nu știm de existența legii sau a sancțiunilor, la ce ne folosesc? Alergătoarele și-au dat seama că poate miza lor nu mai e o lege, ci ce ar putea face ele ca hărțuitorii să fie conștienți că sunt amendabili. Dincolo de coerciție, voiau să știe cum putem să avem o conversație despre ce e acceptabil în spațiul public și să cădem de acord că atingerile și cuvintele obscene sunt excluse.

*

Articolele despre hărțuire stradală au fost prima inițiativă legislativă din mandatul Oanei Bîzgan, care a fost aleasă deputat în 2016 pe listele Uniunii Salvați România (USR) și care este independentă din 2017, după o demisie „din motive personale”.

Oana spune că a început cu clarificarea legislației în privința hărțuirii, pentru că legea egalității de șanse o definea, dar nu prevedea sancțiuni și nici cine le poate aplica, iar Codul Penal includea noțiunea de „în mod repetat”, care excludea astfel majoritatea agresiunilor stradale. „Trebuie să sancționăm imediat și proporțional astfel de deviații. Altfel, neavând limite, pasul următor va fi mai grav și-i va veni natural. Agresorul vede că-i merge. Eu am vrut să transmit cel mai important mesaj: așa nu.”

Ca să modifice legea, deputata a avut mai multe discuții cu organizații care luptă pentru drepturile femeilor și așa a întâlnit-o pe cercetătoarea Simona Chirciu, care a studiat fenomenul în lucrarea ei de doctorat. Simona e reprezentanta în România a organizației HollaBack, care luptă împotriva acestei probleme și organizează anual marșuri împotriva hărțuirii sexuale.

Simona arată, în teza ei de doctorat, pentru care a făcut o cercetare cu un eșantion de 2.000 de persoane, că peste 80% dintre femeile hărțuite își ignoră agresorii. Doar 2,9% dintre femeile chestionate au spus că au sunat la poliție când au fost hărțuite.

Motivele pentru care nu fac plângere variază de la lipsa de încredere în autorități – „O singură dată am apelat la poliție, m-au întrebat ce căutam singură pe stradă noaptea”, la lipsa de informații cu privire la ce poate fi catalogat drept hărțuire – „Nu a putut să vină poliția pentru că nu a existat contact fizic”

Experții în traumă cred că minimizăm efectele hărțuirii în spațiul public pentru că nu o percepem neapărat ca hărțuire sexuală. Nu e viol, nu e violență fizică. Dar genul acesta de intruziune e ca un declanșator. Dacă vii dintr-o familie cu istoric de violență, dacă ești într-o relație abuzivă sau ai fost victima violenței sexuale, hărțuirea stradală poate fi traumatică pentru că îți întărește ideea că nu ești în siguranță nicăieri – nici acasă, nici pe stradă, nici măcar când alergi.

Când a vorbit pentru prima oară de la tribuna Parlamentului despre hărțuire, Oana a văzut coatele pe care și le dădeau colegii. Au fost politicieni care au șicanat-o: „Ce-i, Oana? Te simți hărțuită?”.

„Am avut parte de ignore total, de miștouri și râsete în plen, dar nu m-am lăsat”, spune deputata, care crede că a fost nevoie de o perioadă de ajustare pentru a înțelege că femeile nu au venit în Parlament doar ca să ocupe banca de decor (înainte de 2016, femeile ocupau doar 12% din numărul locurilor din Parlament; de atunci a crescut la 19.8%) .

Într-o discuție pe Zoom la care le-am invitat pe Andreea Călugăru, Oana Solomon și ofițerul sociolog Felicia Hrihorișan care lucrează în cadrul departamentului de prevenire a criminalității, la Inspectoratul Județean de Poliție Satu Mare, am fost peste 30 de participanți.

Întrebările și comentariile au curs în chat demonstrând că suntem încă în faza în care încercăm să înțelegem ce e hărțuirea și ce putem să facem dacă ni se întâmplă

Cum putem convinge, din punct de vedere psihologic persoanele care agresează, că agresiunea stradală (claxonat, fluierat, atingeri etc.) NU este un compliment pentru femei?

Ar ajuta ca în momentul în care ni se întâmplă o astfel de agresiune să îi spunem agresorului că nu e ok ce a făcut și că a încălcat o lege?

Cum pot să atrag atenția oamenilor atunci când cineva mă amenință în autobuz și aud și ei asta, dar nu intervin…ba mai mult se uită ciudat la mine că m-am speriat?

Eram cu toții oameni interesați să se schimbe ceva, dar era clar că vorbeam pentru prima oară ca și cum chiar ar fi posibil, iar responsabilitatea este și la fiecare dintre noi. Ne era încă greu să formulăm disconfortul sau să gândim soluții. Dar ne era evident că legislația nu va fi suficientă pentru a scoate din normal hărțuirea femeilor în spațiul public. Că trebuie să învățăm să vorbim despre acest tip de abuz, să-l recunoaștem și să-l raportăm.

Că avem nevoie de polițiști ca Felicia care să ne explice pas cu pas că e bine să ții distanța de un braț între tine și oricine te abordează pe stradă, că trebuie să fii conștientă de unde e cea mai apropiată cameră de luat vederi din zonă – ca să ai probe – și să admiți că, indiferent cât de neplăcut e, a fi femeie e o vulnerabilitate.

La sfârșitul lui august, pe o alee întunecată din parcul Tineretului din București, o alergătoare a fost agresată sexual de un bărbat care o urmărise. Femeia a sunat la 112, a reușit să descrie agresorul, iar o patrulă de poliție l-a identificat și l-a reținut la scurt timp.

Poliția Română a înregistrat în 2019, 2.045 de sesizări pentru hărțuire, încadrate conform definiției din Codul Penal și a aplicat 17 sancțiuni contravenționale pentru hărțuire stradală.

Andreea Călugăru mi-a spus că incidentul cu mâna pe fund nu o s-o țină departe de antrenamente. Pentru ea, hărțuirea, dincolo de a fi enervantă, „e și o barieră în calea femeilor de a-și îndeplini maximumul de potențial sportiv”. Antrenamentele ei pentru triatlon implică ture cu bicicleta în afara orașului. „Nu pot să mă duc 150 de kilometri singură, în câmp. Eu nu mai pot să accept realitatea asta. Când voi fi mamă, dacă voi avea o fiică, mi-aș dori să facă sport, mi-aș dori să nu-i spun, cum mi-a spus mie mama la 5-6 ani, că bărbații îți pot face rău.”

De la incidentul din parc, Andreea se tot întreabă ce e de făcut. „Mi-aș dori ca alți alergători și cicliști să fie alături de noi, nu să ne indignăm doar noi. Ca bărbat, poți să alergi oricând, nu te temi să alergi seara. Mi-aș dori ca gașca de sportivi să conștientizeze problema și să luptăm pentru un mediu mai sigur pentru toată lumea.”

Sociologul Daniel Sandu explică că un aliat este acea persoană care susține un grup vulnerabil chiar dacă nu a fost vreodată martor sau victimă a hărțuirii stradale. Aliatul crede mărturiile pe care le aude, fără să caute vină victimelor sau scuze agresorilor, și e dispus să își folosească vocea pentru a crește vizibilitatea problemei.

Studii recente au arătat că foarte mulți bărbați sunt aliați pentru egalitate de gen în discuții private, dar nu și în public pentru că se tem să nu spună ceva nepotrivit sau cred că nu e rolul lor să dezbată astfel de teme. E firesc să te simți încurcat, chiar dacă empatizezi cu cele care trec prin forme de violență de gen, pentru că generalizările ne produc disconfort.

Grupul Girls Gone Running caută acum căi de a pune presiune publică pentru a face din combaterea hărțuirii stradale o prioritate guvernamentală.

În 2020, discuțiile despre egalitate și violență de gen au ocupat deseori agenda publică din România.

Mai întâi a fost cazul tragic al adolescentei din Mehedinți violate și incendiate după ce făcuse plângere la poliție împotriva agresorului iar sistemul și-a demonstrat încă o dată incapacitatea de a proteja victimele.

Apoi vara a fost dominată de ample dezbateri despre utilitatea educației pentru sănătate în școli care este momentan opțională și ocolește orice terminologie care include cuvântul sex. România are cel mai mare procent de nașteri în rândul femeilor sub 20 de ani din Uniunea Europeană: 9.9% din numărul total de nașteri, față de 2.8% media UE, situația socio-economică a acestora fiind de cele mai multe ori precară —  40% dintre mamele minore spun că veniturile nu le ajung pentru strictul necesar, iar alimentarea cu apă curentă nu este disponibilă în cazul a peste 60% din gospodăriile cu mame minore. Bătălia ideologică pe educație sexuală pentru adolescenți se duce între un filon religios conservator, activiști care luptă de 30 de ani pentru dreptul la informație, sănătate și contracepție, părinți speriați că școala le-ar distruge inocența copiilor, profesori nepregătiți să susțină discuții deschise cu adolescenții și politicieni care dansează pe această sârmă emoțională fără să se consulte cu specialiști în politici publice.

Peste dezbaterea despre educație sexuală s-a suprapus apoi un proiect de modificarea a legii educației, pornit de un senator teolog, care interzice orice referire la conceptul de identitate de gen în școli și universități. Concret, noua lege a educației, care a fost contestată de către Președinte la Curtea Constituțională interzicea „activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași”. După o jumătate de an de decizii amânate, Curtea a decis că modificarea legislativă este neconstituțională.

Proiectul de modificare a legii educației a născut proteste în ciuda pandemiei, dar și solidaritate între organizațiile neguvernamentale feministe, activiștii LGBTQ+ și mediul academic, ceea ce a dus la o vizibilitate mai mare a fenomenului.

Oana Băluță, doctor în științe politice cu o teză despre gen, spune că în ultimii ani s-au desfășurat campanii în Europa și America Latină care au blocat proiecte care veneau în sprijinul femeilor și comunității LGBTQ și au alimentat ascensiunea unor politicieni iliberali. Câștigând sprijin politic, în Ungaria au scos în afara legii studiile de gen. „Studiile de gen au dus la dezvoltarea politicilor publice, a legislațiilor și a convențiilor internaționale pentru violența și inegalitatea de gen. Genul se manifestă în stereotipuri, discriminare, inegalitate”.

Vântul schimbării în ceea ce privește mișcările feministe din România pare să vină tot de la adolescenți, prin organizații ca Girl Up! Romania care invită fetele să își povestească experiențele, creează grupuri de suport online și au o abordare incluzivă a fenomenelor de violență de gen. Girl UP! e un grup creat de Sofi Scarlat, o adolescentă de doar 15 ani la momentul fondării, care vara asta a derulat campanii despre discriminarea femeilor rome, istoria sclaviei și holocaustului în rândul minorității rome și efectele acestor sute de ani de violență asupra femeilor.

În toamna lui 2020, 10 adolescenți au folosit arta pentru a documenta hărțuirea stradală, în cadrul expoziției „Hey, pisi!” și a vorbi despre aceste experințe în rândul tinerilor, pentru a face fenomenul mai vizibil.

Organizații ca Identity.Education din Timișoara, contribuie, în special în pandemie, la creșterea accesului publicului la evenimente culturale online (proiecții de film, piese de teatru, dezbaterii și seri de stortylistening despre coming out în comunitatea LGBTQ+) pentru că cred cu tărie că arta e un limbaj comun, indiferent dacă ai sau nu cunoștințe de drepturile omului și că atașând figuri și povești umane de fenomene sociale complicate, ai mai multe șanse să câștigi aliați din afara comunității.

Adolescenții activiști cuprind diferit intersecționalitatea în acțiunile lor și au deschiderea de a colabora cu multiple organizații pentru a vorbi despre gen, de exemplu cu E-Romnja, o mișcare feministă romă care crede că schimbarea se va petrece prin intermediul adolescentelor pe care le consiliază la firul ierbii și le sprijină să conștientizeze inegalitatea și discriminarea din interiorul și din exteriorul comunităților lor.

Genul acesta de solidaritate, adusă de pandemie dar și de hățișurile birocratice care încearcă să îngrădească libertatea de exprimare și să încetinească progresul activismului pentru echitate în România, pare a fi ancora de care se agață tot mai mulți activiști.

2021 e un cu multe provocări, cu fonduri puține și sărăcie și inegalitate de gen accentuate de pandemie, dar societatea civilă pare mult mai conștientă de importanța unor acțiuni comune, incluzive care să ne clarifice implicațiile egalității de gen în viața și domeniile fiecăruia și implicit să determine autoritățile locale și creatorii de politici publice să înțeleagă într-un mod mult mai cuprinzător egalitatea de gen. Un exemplu ar fi inițiativa organizației A.L.E.G de a invita școlile și grădinițele să se înscrie într-un proiect de educație pentru egalitate de gen conform cu recomandările emise pentru România de către Comitetul ONU pentru eliminarea discriminării femeilor care prevede combaterea stereotipurilor de gen încă din copilăria timpurie.

România pășește în acest an cu un Parlament proaspăt ales în care reprezentarea femeilor atinge doar 17%, o scădere de aproape trei procente față de legislatura anterioară, ceea ce plasează țara pe ultimele locuri din Uniunea Europeană în ceea ce privește reprezentarea politică a femeilor. Egalitatea de gen nu a fost o temă discutată în campania electorală, deși numeroase studii și monitorizări au arătat ca pandemia a afectat în mod disproporționat femeile, pentru că acestea au fost primele care au renunțat la carieră pentru a-și îngriji copiii, în momentul în care grădinițele și școlile au fost închise și au fost afectate de violență domestică, un fenomen accentuat de izolarea socială. În lipsa reprezentării politice care să combată activ violența de gen, misiunea rămâne preponderent pe umerii societății civile și a mass-media pentru a o menține pe agenda publică, a sancționa derapajele, a propune și pilota soluții.