A Shapeshifting Movement

What began as a civic initiative against a massive redevelopment project in Belgrade evolved into a social movement and is now in the process of becoming a fully-fledged political entity. This trajectory mirrors that of the environmental struggles in neighbouring Croatia that developed into a significant political contender at both the local and national level. Jelena Vasiljević explains how this transformation has taken place, and how “movement parties” are working to foster closer connections both between countries in the western Balkans, as well as among the communities within them.

Jelena Vasiljević will be on our first panel discussion commemorating 10 years of publishing and political change in Europe. Register here to join.

Green European Journal: To what extent were there environmental movements in the late years of Yugoslavia? In countries such as Poland and elsewhere in eastern Europe, the 1980s saw widespread environmental protests.

Jelena Vasiljević: We can’t really. The last years of Yugoslavia were marked by political and economic crises and rising national tensions. One of the major crises of the 1980s was the miners’ strikes. The strike wave was about pay, job losses, and socioeconomic issues and also a major mining disaster in the Serbian city of Aleksinac, so these protests were not about how mines were destroying nature.

However, just as today, citizens were concerned about air pollution in the 1980s. For instance, Sarajevo, due to its geographic position, has always been a polluted city. Air pollution was a subject of public debate, but it was never politicised in such a way as to mobilise citizens around a larger political cause.

In the past decade, since around 2014, a series of environmental struggles have emerged in Serbia. Is this new for the region?

It is a recent thing, also for the other western Balkan countries that are not yet in the EU. Probably the first and most important protest in the region was in Bosnia. All the western Balkan countries have been targeted for the development of small hydroelectric plants, so we have seen different movements organising to protect the rivers in the last few years. If we look back to the early 2000s, however, there were no environmental movements to speak of.

In 2014-15, a citizen’s movement emerged to oppose a major redevelopment project in Belgrade: Ne davimo Beograd (Don’t Let Belgrade Drown). Can you tell me about the movement? What are its objectives?

The movement emerged as a single-issue citizens’ initiative against this urban regeneration project for the Belgrade Waterfront. The plans involved over a million square metres of new buildings, over a large area of the city. The proposals violated all the regulations, the general city development plans, and the law. As a result, the government resorted to a “special law” to make it happen. There was also a notorious incident in the Savamala district in 2016: masked men entered the site with bulldozers and illegally demolished structures to make room for the redevelopment, but nobody was ever prosecuted. Ne davimo Beograd was a group of enthusiasts, people who were already active in raising public awareness about the importance of unused and ignored public space in Belgrade. Some of them were architects; others were part of other citizens’ initiatives dealing with urban culture and infrastructure. They were mostly young people active in the field of culture.

Over time, the movement grew and its agenda expanded to address other damaging projects. In 2018, the movement decided to participate in the city elections. It was our entrance into the political arena. We didn’t pass the threshold but, from that point, we transformed into a proper political movement, organised and with internal decision-making bodies. This year, Ne davimo Beograd’s members decided to begin the process of becoming a formal political party. So, since 2014, there has been a process of transformation of this civic initiative organised by a group of enthusiasts to become a social movement, now becoming a political party also targeting national issues beyond Belgrade. In political science literature, we’d be called a “movement party”. 

This year in April, Ne davimo Beograd participated in national and local elections. They passed the threshold and are now in the national and city parliament. So we are a true political force and we’re profiling ourselves as a green-left organisation, addressing environmental issues of course but also, just as importantly, socioeconomic issues, solidarity, women’s rights, and LGBTQ rights.

This year, Ne davimo Beograd’s members decided to begin the process of becoming a formal political party.

It seems to be a parallel path to Zagreb’s urban movement in Croatia that went on to form Možemo! 

What happened globally with the city movements inspired us both. Zagreb was the first city in this region to articulate its Right to the City movement and Belgrade was next. Now both cities have produced social movements that have transformed into political actors.

It’s not an accident because ties exist and relations exist. Over the past 10 years, a generation of activists has been organising together. People from Zagreb would come to Belgrade and people from Belgrade would go to Zagreb. They would inspire each other and are very well informed about what is going on in both movements. What happened in Zagreb was an inspiration for Ne davimo Beograd but the contexts are different. Similar but different.

How has this movement’s presence influenced the Serbian political scene? Has the ground of political debate shifted?

Definitely. First of all, there is this idea that it’s a bottom-up movement. When Ne davimo Beograd first participated in the city election, it was a citizens’ initiative without a strong formal structure. A non-hierarchical movement without a clear leader was a novelty for the Serbian political scene.

The topics that were raised – public space, the importance of managing and cultivating public spaces, citizen participation – were also important. The emphasis was on how citizens should be asked about things and introducing more participatory mechanisms in political decision-making processes. New green issues such air pollution and then water were politicised. Air pollution remains an important environmental problem in Belgrade, especially during winter. Ne davimo Beograd was the first to bring these topics to the fore. It anticipated a green-left coalition that didn’t exist before and that is now part of the national political scene. We were pioneers.

In 2020 and 2021, there were widespread environmental protests right across Serbia. Some against a massive lithium mining project planned by Australian mining conglomerate Rio Tinto in western Serbia and others against small-scale hydropower plants. Could you say more about their origins and spread?

The first important environmental protests outside of Belgrade were related to small hydropower plants such as those in the Stara Planina mountains in southeastern Serbia. Like all over the region, many small hydropower plants were planned in these mountains, and activists had heard about protests in Bosnia, Macedonia, and Montenegro. These protests in Stara Planina were largely grassroots and mobilised local villagers, often older people. Cooperation soon emerged between mostly Belgrade-based activists coming in to support the locals.

In August 2020, there was a big moment when activists and villagers came together in the village of Rakita to destroy a pipe that was already laid for a small hydropower plant. The peculiarity of the dispute was that the investor had already been ordered to stop the works by the Ministry of Environmental Protection and the Institute for Nature Conservation of Serbia, due to the irregular and damaging way the pipes had been placed in the very bottom of the riverbed. However, not only did the investor ignore the decision, but it was later granted a final use permit for electric energy production. It was a sign that the justice system in Serbia is malfunctioning and that some actors are above the law. Destroying the pipe was their small victory and the works stopped. The Stara Planina mountains became a symbol of resistance against small hydropower plants. Many activists went, and continue to go, there to learn about the movement and similar mobilisations were also seen in other cities.

Then, there was the wave of protests against Rio Tinto. This issue echoed on the national scale and became everyone’s central concern. The demonstrations in December 2021 were truly massive and mobilised thousands of people. The main highway in Belgrade was blocked and there were also protests in other towns, such as Loznica near where Rio Tinto wanted to mine.  

The protests around the small hydropower plants and then Rio Tinto mobilised many people, both in the streets but also in their voting intentions.

What were the effects of this environmental protest wave on the April 2022 elections?

The effects of these protests would have been much greater had the invasion on Ukraine not happened. The war changed everything. The protests against Rio Tinto were taking place during the pre-election period and you could see that the regime was losing ground. They were making concessions, which they normally never do, and put a moratorium on the mining project.

But then the Russian invasion happened. The regime cunningly understood that the war was now the only issue that mattered and overnight transformed its political message. Their slogan was “Peace, stability, Vučić”. The conversation turned to stability and whether we would have enough electricity and gas. The environmental movement suffered. The same happened elsewhere, as we see with Germany returning to coal. In Serbia, the question became whether we would have heating in the winter.

The protests around the small hydropower plants and then Rio Tinto mobilised many people, both in the streets but also in their voting intentions. These issues became political. But despite that success, the international context meant that the mobilisations didn’t produce the effects their organisers hoped for.

Could the different strands of environmental movements in Serbia still form the basis for an opposition that could threaten the regime?

It’s a complex issue. The war in Ukraine was one thing, but the deeper issue is that I don’t think that environmental struggles can win the game. They are not issues that will disturb the balance of hegemonic discourses and powers. For that, we need wider political organisations and ideas. We lack a coherent, articulated, and mutually cooperative opposition aligned with green ideas.

Serbia is a very polarised country so for some of the protestors, the movement needed to be perceived to be apolitical. “It’s not about politics, it’s about preserving the land, the water.” They argued that, since politics has become a dirty word, as politicians are corrupt, it’s better to say that this is not about politics but “only” about water, land and, future generations, as if these issues are not political as well. Other political actors mobilising around environmental concerns wrapped them in a right-wing logic: “It’s our land, our water.” These issues can easily be contaminated by conservative ideology and at some point, it happened. For some people who took part in the protests, it was very connected to an idea of national identity.

So, we have not come to a place where we can say that environmental issues are political issues and a green agenda also means that ideologically we stand for certain values. This is what Ne davimo Beograd is trying to do. It’s trying to make environmental politics a real politics and trying to connect it with other values. Because we cannot disassociate environmental issues from human rights, minority rights, protection of nature, and environmental rights. They are part of the same package. 

To what extent was the scale of the protests linked to the nature of the issues themselves, be it hydropower or the planned lithium mine? Climate change isn’t abstract when it’s 43 degrees Celsius outside but, still, it is more abstract than pollution in the water that you use to grow crops.

What happened in Stara Planina, and in other protests against small hydropower plants, was very concrete for the local villagers. They understood perfectly that they would lose their river and what that would mean for them. And they were so powerful because it was mostly the local population protesting. 

There was an interesting case in Kosovo, in the southern Štrpce region, where small hydropower plants were also planned. It’s an enclave of mostly Serbian-dominated villages in a region where there are also many Albanian villages. The local population depends on these rivers for drinking water and irrigation. For the past three or four years, Albanians and Serbs have been protesting together. Many have been arrested and spent time in prison together too. They knew that it was a very tangible issue and it connected them, so much so that they stay up on night watches against the bulldozers together. 

Same with Rio Tinto, people understood that it was going to be devastating. The problem is also that many villagers in these places started selling their houses to Rio Tinto because these are poor villages. It’s very difficult to have this kind of struggle in a poor society where problems are complex. In poor societies, if you think of environmental problems in abstract terms, they cannot mobilise people because people are just trying to live and make some money. But when they see how problems will affect them concretely, then they will organise and mobilise.

Moving from communication across countries to using that cooperation to impact local and national governments is a big step.

Did the attention around these plans also force conversations about Serbian democracy and the rule of law? Or did it remain a purely environmental issue?

Some layers of the citizenry clearly understand that the issues of corruption, a malfunctioning judiciary, state capture, and environmental issues are all connected. The issue with small hydropower plants was that Serbia was encouraging investments in clean energy with lower taxes. Hydropower produces clean energy but is devastating to ecosystems. It turned out that the main investors were connected to people in positions of power. It is a case of the green transition being used to make money and institute corruption. 

It was the same with the Belgrade Waterfront project. The incident that I mentioned at Savamala proved the link between mafia and power. It proved that there is no legal system because it turned out that the local police were ordered to transfer all calls from citizens to communal police that night. It was orchestrated. Activists were trying to say it’s not just that we are against some urban regeneration project but that this project stands for all the malign diseases and networks of corruption that this country suffers from.

But I don’t know if it’s like that for everyone. Some people just don’t want to see their river being damaged and they want a say. We can call this idea “citizens’ participation” but they are protesting against exclusion and articulating the struggle in their own words.

You mentioned environmental movements in Bosnia, Kosovo, and Croatia. Some are grassroots, others are more political. Do you think that there can be a more sustained connection between ecology and the movement for stronger and healthier democracy in Balkan countries?

I certainly hope so. These protests are against similar problems. Some activists communicate with each other and make connections and some established civil society organisations are devising projects to connect them. For instance, the European Fund for the Balkans was working on a joint platform for environmental activists in all western Balkan countries. So there are connections and visits between Serbia, Bosnia, Croatia, and Macedonia too.

Everybody’s talking about a sustainable connection, something lasting and capable of producing effects, but I don’t see it happening. Moving from communication across countries to using that cooperation to impact local and national governments is a big step, because all these countries are similar but still different.

But hopefully they will produce some societal effects. Learning from each other, finding out how to mobilise people, and so on. Maybe this is how the effect will happen, not on a political level but on a societal level. It is important to understand the perspectives of others. It can help you and show you some shortcuts. That’s why these connections are so valuable.

La guerra inquina: il costo ambientale dell’invasione dell’Ucraina 

La guerra in Ucraina non rappresenta una tragedia solo per il suo costo in vite umane, ma anche per il suo impatto sull’ambiente. Nella regione, pesantemente industrializzata e già inquinata, scontri e bombardamenti potrebbero avere conseguenze drammatiche per la preservazione del suolo, dell’acqua e della salute pubblica.

La guerra in Ucraina infuria su uno dei territori più pesantemente industrializzati e inquinati al mondo. Il lascito dell’industria pesante sovietica era già un disastro per la salute pubblica, ma l’invasione russa rischia di danneggiare ulteriormente i sistemi naturali dai quali le persone che vivono in queste regioni dipendono. L’impatto ecologico del conflitto è un promemoria del fatto che, anche quando il conflitto cesserà, questa violenza avrà delle conseguenza per le generazioni future. ;

La guerra inquina, specialmente quando danneggia industrie a rischio. Tra il 2014 e il 2022, il conflitto nel Donbass, nell’Ucraina orientale, una regione pesantemente industrializzata, ha rappresentato dei rischi significativi per l’ambiente e la salute delle persone che vivono nella regione. L’invasione dell’Ucraina da parte della Russia, con il conseguente controllo delle centrali nucleari, gli attacchi alle città, alle centrali di energia termica e alle imprese ad a rischio, accresce drammaticamente la possibilità di una catastrofe per l’ambiente e la salute pubblica. La verità soffre durante la guerra, con l’impossibilità di accedere al monitoraggio ambientale sul campo, con la conseguente disinformazione: tutti questi fattori affievoliscono la capacità di comprendere e limitare il danno ambientale.

Il disastro ambientale in Ucraina

Oltre alle numerose vittime civili e un dislocamento della popolazione senza precedenti in Europa dopo la Seconda Guerra mondiale, la guerra della Russia contro l’Ucraina avrà dure conseguenze per l’ambiente e la salute pubblica, non solo in Ucraina, ma anche in Russia, Bielorussia, Moldavia e in diverse parti dell’Europa orientale. Gli effetti a lungo termine del danno ambientale della guerra possono andare dall’inquinamento persistente, alla perdita di ecosistemi, di terreno coltivabile e mezzi di sostentamento, fino alle conseguenze regionali dei disastri industriali altamente probabili in un Paese così industrializzato come l’Ucraina. ;

Nel 2013 e 2014, a seguito di un’ondata di proteste attraverso l’Ucraina in risposta alla decisione del governo di rinunciare alla stipulazione di un accordo di associazione con l’Ue, delle proteste pro-russe sono scoppiate nel Donbass, una regione a maggioranza russofona. Nel corso del 2014, con l’ispirazione e il supporto sotto copertura della Russia, le proteste e le occupazioni di edifici governativi nel Donbass si sono intensificati fino a trasformarsi in una guerra tra le forze armate ucraine e le milizie separatiste sostenute dalle truppe e i paramilitari russi. Anche se la Russia ha costantemente negato il suo coinvolgimento, ha de-facto stabilito un controllo su parti della regione del Donbass, installando dei delegati, provvedendo armamenti e stabilendo una presenza militare. Da allora, l’auto proclamata Repubblica Popolare di Doneck (DNR) e la Repubblica Popolare di Lugansk (LNR) nel Donbass hanno commesso numerose gravi violazioni dei diritti umani, come la tortura e il dislocamento forzato. Oltre ai bombardamenti, che non si sono mai completamente fermati negli ultimi otto anni, le persone che vivono nella zona hanno anche dovuto fare fronte a interruzioni nella fornitura di corrente elettrica, riscaldamento e acqua potabile. ;

Numerose organizzazioni ucraine e internazionali – fra cui Zoï Environmental Network, Ecoplatform, CEOBS, PAX, Environment-People-Law, Truth Hounds e OSCE, solo per nominarne alcune – per anni hanno denunciato le possibili ; conseguenze ambientali e per la salute pubblica nella regione causate dalla guerra nel Donbass, regione a cui appartengono le province di Donetsk e Luhansk nell’Ucraina orientale. Sede di circa 4500 imprese minerarie, metallurgiche e chimiche, la regione del Donbass era inquinata già in precedenza, ritenuta un disastro ambientale causato dall’uomo tra i più importanti d’Europa; qui l’8 per cento delle industrie hanno installazioni a rischio oche costituiscono una minaccia per l’ambiente. La regione accoglie 200 delle 465 installazioni ucraine di stoccaggio dei residui (TSFs); si tratta di ampi stagni in cui si trovano gli scarti industriali e le sostanze tossiche dell’industria mineraria pesante, chimica ed energetica della regione. Alcune di queste imprese e installazioni sono state abbandonate dai loro proprietari o sono in rovina. Molte erano nelle immediate vicinanze della linea di contatto. ;

La guerra della Russia contro l’Ucraina avrà dure conseguenze per l’ambiente e la salute pubblica, non solo in Ucraina, ma anche in diverse parti dell’Europa orientale.

Da quando il conflitto è iniziato, le miniere di carbone abbandonate stanno inondando il Donbass di sostanze tossiche e talvolta radioattive. Molti rischi ambientali derivano dalla improvvisa interruzione nella produzione delle miniere: l’acqua utilizzata nel processo deve essere pompata in continuazione; se il pompaggio si arresta, acqua tossica riempie i condotti minerari e sale, eventualmente raggiungendo e inquinando il terreno e le acque potabili. L’acqua inquinata di un condotto si riversa negli altri perché molti dei condotti minerari sono collegati. La miniera di Yunyi Komunar (Yunkom), ad esempio, è stata la sede di un’esplosione nucleare nel 1979 per il rilascio di gas accumulato, e anche le miniere di Luhanska, Proletarska e H.H. Kapustin potrebbero contenere rifiuti radioattivi. Segnalazioni sull’allagamento nella miniera di Yunyi Komunar hanno creato il timore che le acque contaminate potessero mischiarsi con le acque nel terreno e inquinare l’acqua potabile. Future emergenze ambientali, come le rotture nelle dighe delle installazioni di stoccaggio dei residui, potrebbero inquinare il fiume Siverskyi Donets – una risorsa primaria di acqua potabile anche per un’ampia parte della regione del Donbas – con l’inquinamento transfrontaliero teoreticamente in grado di raggiungere il Mar d’Azov ed eventualmente il Mar Nero. ;

Questi rischi ambientali e per la salute pubblica, che diversi studi hanno già individuato, aumenteranno significativamente in seguito all’invasione dell’Ucraina da parte della Russia il 24 febbraio 2022. Qualche giorno prima dell’invasione russa, un missile MLRS Grad ha colpito la centrale di energia termica di Luhansk a Schastia, causando interruzioni di energia e perdite di fumo nero. ; ;

Il 13 marzo i bombardamenti hanno danneggiato i centri di produzione e le tubature della centrale di carbone Adviivka – la più grande produttrice in Ucraina di carbone –carburante principalmente utilizzato nel settore industriale. Danni alle installazioni cruciali della centrale potrebbero provocare un rilascio di sostanze nocive. Anche la sua centrale di energia termica, che fornisce calore alla città di Adviivka, è stata danneggiata durante gli attacchi. Molte altre industrie sono state danneggiate nel Donbass e nel resto dell’Ucraina. A Sumy, i bombardamenti russi hanno provocato la fuoriuscita di ammoniaca tossica. La fornitura d’acqua di numerose città ucraine tra cui la regione di Donetsk e Mariupol è stata interrotta dai bombardamenti appena prima che la guerra iniziasse, e poi in particolare durante il primo mese di ostilità. ;

Oggi, molte Ong e osservatori, come PAX, il Conflict and Environment Observatory e lo Zoï Environment Network, riferiscono che la Russia ha attaccato centrali nucleari e idroelettriche, condutture e depositi di carburante e altre infrastrutture industriali in tutta l’Ucraina. Il bombardamento indiscriminato di città non provoca solo acute sofferenze umane, ma distrugge e inquina anche drammaticamente l’ambiente urbano, aspetto che prolungherà e aggraverà le sofferenze umane causate da questa guerra. ;

Timori nucleari e inondazioni tossiche

I gravi rischi ambientali di questa guerra erano chiari sin dall’inizio. Il movimento delle truppe russe nella zona di esclusione della centrale di energia nucleare di Chernobyl – la sede del disastro nucleare del 1986 – hanno causato un picco nelle radiazioni gamma. Il 9 marzo, rapporti a proposito di un’interruzione di energia, l’esaurimento dello staff e la perdita di comunicazione con la centrale di energia nucleare di Chernobyl, hanno sollevato ulteriori preoccupazioni riguardo eventuali incidenti radioattivi. Il 10 marzo, un attacco aereo ha interrotto i rifornimenti di energia per il centro di ricerca nucleare “Source of Neutrons” in Kharkov. La forza di fuoco dei carri armati russi ha danneggiato i reattori presso la centrale di energia nucleare di Zaporiz’ka, compromettendo il loro utilizzo e tagliandoli fuori dalla rete elettrica. Nonostante nel suo ultimo aggiornamento l’Agenzia Internazionale dell’Energia Atomica (AIEA) ha riportato che i livelli di radiazione in tutti i reattori operativi in Ucraina fossero normali, non esiste un modo diretto per confermarlo e la sicurezza delle installazioni nucleari in prossimità della linea del fronte rimane altamente compromessa. ;

Sentiamo timori riguardo una eventuale catastrofe nucleare, ma i disastri che potrebbero essere conseguenza di danneggiamenti e perdite nelle installazioni di stoccaggio dei residui delle industrie chimiche e minerarie sono allo stesso modo preoccupanti. Da lontano, le installazioni di stoccaggio assomigliano a laghi piatti, ma queste grandi strutture arginate conservano i fanghi, le acque e i residui minerari tossici del processo di scavo. Lasciate incustodite, queste installazioni sono inclini a danneggiarsi e possono rilasciare acque di scarto contaminate nell’ambiente, che possono eventualmente raggiungere le acque sotterranee e superficiali. ;

Le installazioni di stoccaggio dei residui possono rompersi a causa dell’erosione interna, della mancanza di manutenzione o di eventi aleatori esterni, come le minacce militari. Le catastrofi causate dal malfunzionamento delle dighe sono sempre più frequenti nel mondo. Solo dieci anni fa, la fuoriuscita alla mina di Talvivaara a Sotkamo, Finlandia – una compagnia mineraria principalmente di nichel e zinco, con l’uranio come prodotto secondario – ha contaminato almeno 100 ettari di laghi e paludi con metalli pesanti e uranio. Una fuoriuscita di cianuro vicino alla Baia Mare, Romania, nel 2000, presso le compagnia mineraria d’oro Aurul ha inquinato il fiume Tisza e ampie sezioni del Danubio ed è stata al tempo indicata come la peggiore catastrofe ambientale in Europa dopo Chernobyl. ;

Oggi la guerra in Ucraina mette le sue 465 installazioni di stoccaggio, con più di 6 miliardi di tonnellate di rifiuti tossici, a grande rischio di essere compromesse da attacchi, accidentali o intenzionali. Circa il 60 per cento delle installazioni di stoccaggio dei residui in Ucraina sono datate e alcune sono state abbandonate dai loro proprietari, e quasi tre quarti sono considerate potenzialmente pericolose. Molte installazioni di stoccaggio sono situate vicino a zone con riserve acquifere e sono vicine a città. Eventuali malfunzionamenti di queste installazioni potrebbero risultare nell’inquinamento dei maggiori fiumi dell’Ucraina come il Dniester, Dnipro e Siverskyi Donets che scorrono attraverso Russia, Moldavia e Bielorussia. ;

Guerra ambientale e disinformazione

La guerra in Ucraina sta avendo luogo in un contesto di ottimismo crescente riguardo la nostra abilità di proteggere l’ambiente durante la guerra, con l’idea di essere in grado di ; attribuire la responsabilità a stati e individui per i danni ambientali in tempo di guerra. Fino a poco tempo fa, le conseguenze ambientali della guerra e dei conflitti sono state largamente ignorate in politica internazionale. Ancora nel 2014, il precedente Segretario Generale dell’Onu, Ban Ki-moon, dichiarava che l’ambiente rimane una vittima silenziosa della guerra. Gli ultimi sviluppi, come la codificazione dei principi per la protezione dell’ambiente in relazione ai conflitti armati della Commissione del diritto Internazionale (PERAC), la cui finalizzazione è prevista per il 2022, e la nuova proposta di definizione legale di ecocidio, hanno rinnovato l’ottimismo per la responsabilizzazione e il intervento legale per i danni ambientali durante i conflitti armati. Allargare il mandato della Corte penale Internazionale per includere i crimini contro l’ambiente rafforza ancora di più la causa, anche se la soglia per una prova convincente potrebbe essere irraggiungibile e raccogliere dati affidabili in tempo di guerra potrebbe rivelarsi estremamente complicato. ;

L’interruzione del monitoraggio regolare dell’ambiente, la mancanza di accesso ai siti nella zona di guerra, l’inaffidabilità dell’informazione nei media mainstream e nei social-media, così come la disinformazione diretta, sono tutti fattori che contribuiscono a questa sfida. Quest’ultima in particolare indica operazioni possibilmente pianificate “sotto falsa bandiera” con sostanze chimiche, biologiche e anche radioattive, in un un contesto in cui l’informazione ambientale è sempre più utilizzata come arma. ; ;

Il precedente Segretario Generale dell’Onu, Ban Ki-moon, dichiarava che l’ambiente rimane una vittima silenziosa della guerra.

Nel 2018, documenti falsi distribuiti da gruppi di hacker sostenevano che gli Usa e le autorità ucraine avessero avvelenato le forniture d’acqua con materiale radioattivo proveniente dai rifiuti nucleari dell’installazione di stoccaggio di Vakelenchuk. Un’organizzazione ambientale ucraina ha dichiarato che il suo rapporto sui bombardamenti e i danni ambientali a Savur-Mohyla sono stati utilizzati da esperti russi per incolpare l’Ucraina dei bombardameti. Oggi replicare a tale disinformazione in tempo di guerra diviene sempre più difficile poiché la competenza svanisce, essendo gli esperti ambientali dislocati o costretti a fuggire ; a 4.2 milioni di rifugiati ucraini. Tuttavia molti di loro continuano il loro lavoro e gli sforzi stanno aumentando in Ucraina a nella comunità internazionale per assicurare che il danno ambientale di questa guerra non venga trascurato. ;

A questo proposito, organizzazioni internazionali come la Croce Rossa potrebbero giocare un ruolo importante nel prevenire i disastri, negoziando sulla base del diritto umanitario internazionale per fermare gli attacchi alle installazioni a rischio in Ucraina. Esistono infatti regole sulle proibizioni riguardanti dighe, argini e stazioni di generazione di energia nucleare, che sono stabilite nella Convenzione di Ginevra e nelle linee guida sulla protezione dell’ambiente naturale durante i conflitti armati. ;

Oltre a supportare la raccolta e la valutazione di dati essenziali e a dare una mano alla autorità ambientali indebolite ad ogni livello, la comunità internazionale dovrebbe anche prepararsi a fare sforzi importanti nel supportare la fase di recupero dell’Ucraina nel dopoguerra, includendo l’ambiente. Sarà inoltre necessario aiutare l’Ucraina ad assicurarsi che l’enorme compito di ricostruzione della nazione e della sua economia non sia conseguito con nuovi costi ambientali. ;

Traduzione di TS | Voxeurop

Tineretul (ne)educat al României

Printre diaspora românească din ce în ce mai numeroasă care locuiește în UE se numără mii de absolvenți cu un nivel de educație ridicat, determinați să caute oportunități și standarde de viață mai bune în străinătate. După cum explică Ioana Banach, acest exod de creiere este și o consecință a problemelor profunde ale sistemului de educație din România, care necesită transformare. Ea examinează evoluția școlilor din România de la tranziție și subliniază oportunitățile de a le aduce în secolul XXI.

Recunoscând prosperitatea pe care un nivel ridicat de educație o promite publicului european, Uniunea Europeană s-a angajat să îmbunătățească sistemele educaționale din întregul bloc. Dar, neavând competențe majore în domeniul educației, se concentrează pe monitorizarea calității educației în statele membre, de la rata de părăsire timpurie a școlii până la frecventarea universităților. Constatările sale privind România oferă dovezi convingătoare pentru apelurile la reforme structurale ale sistemului educațional din această țară.

În ciuda diverselor reforme din ultimul deceniu, sistemul de învățământ din România este încă neperformant; în 2021, ponderea celor care au părăsit timpuriu școala a rămas la 15%, cu mult peste media europeană în scădere de sub 10%.[1] Mai mult de 1 din 5 tineri români în vârstă de 15 ani prezintă un risc ridicat de sărăcie educațională, neavând competențele de bază în citire, scriere și științe, în timp ce rata de absolvire a învățământului terțiar rămâne sub 25%, mult sub media europeană de 40%.

Confruntați cu o societate săracă, neimplicată și plină de corupție, precum și cu o cultură a muncii ierarhică și rigidă, mulți români cu un nivel de educație ridicat caută drepturi sociale și standarde de viață mai bune în străinătate, lăsându-și familia și prietenii în urmă. În prezent, aproape o cincime din populația României locuiește în străinătate, în special în alte țări din UE. Acest nivel de exod de creiere este excepțional de ridicat pentru un stat membru al UE și devastator pentru România. Pentru fiecare emigrant care a absolvit o facultate, România pierde aproximativ 45.000 de euro. Numai în sectorul medical, aproximativ 2 000 de absolvenți emigrează anual – echivalentul unei pierderi anuale de investiții de 90 de milioane de euro. Majoritatea nu se mai întorc niciodată să trăiască în România.[2]

Efectele pe termen lung ale recentei crize economice și de sănătate provocate de pandemie nu au fost încă pe deplin conștientizate. În ceea ce privește calitatea educației, profesorii, elevii și părinții au primit puțin sprijin pentru a se orienta în labirintul învățării digitale. În ultimii doi ani, aproape o treime dintre elevii români nu au avut infrastructura digitală necesară pentru a urma cursuri online, iar aproape jumătate dintre profesorii din țară au solicitat instrumente mai multe și mai bune pentru a preda online.[3] Aceste provocări pun un număr mai mare de tineri români în pericol de sărăcie educațională și excluziune socială pe termen lung. Cu toate acestea, în 2021, finanțarea sistemului de învățământ a atins niveluri scăzute record – doar 2,5% din PIB-ul țării și jumătate din media europeană – ceea ce arată că nu se vor lua prea multe măsuri pentru a preveni un nou declin. 

A devenit evident că educația joacă un rol crucial în consolidarea sau slăbirea democrației în România.

În contextul actual, este greu de crezut că românii se mândreau cândva cu școlile lor. Ambiția pentru un sistem de învățământ modern, echilibrat și democratic, după modelul celui francez și italian, a luat amploare în anii dintre cele două războaie mondiale. De la o generație la alta, profesorii și elevii au luat parte la transferul de cunoștințe și valori, în timp ce educația a fost văzută ca o trambulină pentru mulți tineri, adesea provenind din medii socio-economice dificile, pentru a-și găsi drumul în cercurile intelectuale.

Din 1948, ocupația sovietică a perturbat brutal acest sistem. Combaterea gândirii critice, a autodeterminării și a individualismului, reforma a avut ca scop reeducarea rapidă a arhetipului profesorului și elevului comunist. Educația bazată pe propagandă folosea două instrumente principale: frica prin violență verbală și fizică ca pedepse pentru comportament neadecvat și repetiția (memorarea cu sârguință a conținutului manualelor școlare traduse direct din limba rusă). 

Deși doctrina socialistă nu este singura vinovată pentru declinul pedagogic al României, această perioadă din istoria sa a cimentat malformațiile sistemice care se observă astăzi. În prezent, școlile sunt instituții controlate politic, încorporate în rețele ierarhice nepotice, în care se așteaptă ca elevii „model” să gândească, să crească și să acționeze la fel. Produse ale unui proiect pedagogic construit pe bazele teoriei behavioriste, profesorii sunt încă pregătiți să controleze sălile de clasă și să îi împingă pe elevisă absoarbăprograma dată. Programa rigidă, împreună cu rețeta anacronică de învățare „citește-memorează-reprodu”, garantează o experiență de învățare sub așteptări și neinteresantă în clasă și, chiar mai important, suprimă curiozitatea, creativitatea și gândirea critică.

Școala românească a viitorului 

Parcursul deconcertant al sistemului educațional românesc din ultimele decenii arată că este nevoie de o soluție mai radicală decât cea pe care niciun guvern nu a vrut sau nu a putut să o aducă până acum. Crearea unor școli primitoare pentru generațiile viitoare necesită explorarea intenționată a două dimensiuni complexe și interconectate. Pe de o parte, România are nevoie de un proiect pedagogic pe măsură, alimentat de viziune și potențialitate, și nu de o reparație a ceea ce există deja. În al doilea rând, având în vedere modul în care reformele au eșuat sau au fost inversate înainte de a avea vreo șansă de a se realiza, singura modalitate de a depăși impasul actual este de a revizui complet echilibrul puterii, precum și politizarea puternică a pozițiilor-cheie din sistemul de educație.

Înainte de a gândi o şcoală românească a viitorului, o întrebare care merită să fie pusă este: de ce merg copiii la școală? În prezent, școlile sunt organizate ca niște benzi transportoare, care transportă elevii spre o destinație prestabilită: piața muncii. Sistemul actual îi tratează pe tineri ca pe niște active a căror valoare este legată de viitoarea capacitate de angajare. Mulți dintre cei înstrăinați de sistemul de învățământ constituie ceea ce a devenit cea mai mare parte a populației expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială din UE, în timp ce cei care au reușit să treacă prin banda rulantă ajung adesea să lucreze în străinătate, alimentând situația paradoxală în care țara suferă atât de rate ridicate ale șomajului, cât și de o lipsă de forță de muncă.

Dar dacă educația ar fi mult mai mult decât atât: o călătorie de autodescoperire, o cale spre împlinirea personală și un laborator pentru a experimenta societatea în care trăim, precum și pentru a o imagina pe cea spre care ne îndreptăm?

Din această perspectivă, școala românească a viitorului capătă o formă proaspătă, nouă. În primul rând, școlile devin paradisuri de siguranță și non-violență. Violența verbală și fizică, poate cele mai dăunătoare cicatrici ale regimului totalitar, devin un lucru de domeniul trecutului. Un nou program extins de formare a profesorilor și o educație psiho-socială reduc și, în cele din urmă, elimină orice formă de abuz școlar. Viitorii educatori învață să gestioneze stresul și să identifice modul în care au fost socializați să recurgă la violență în fața adversității. Acestea sunt abilități indispensabile pe care le pot transfera apoi studenților lor. În școala românească a viitorului, un sistem de sprijin între egali și mentorat continuu îi ghidează pe profesorii care trebuie să facă față unei profesii pe atât de solicitante pe cât este plină de satisfacții. Beneficiind de recunoaștere socială și de o remunerație decentă, profesorii nu mai sunt tentați să se concentreze asupra lecțiilor de după școală pe piața neagră a cursurilor private pentru câțiva privilegiați, ci urmăresc succesul tuturor elevilor lor în mod egal.

Pentru fiecare emigrant care a absolvit o facultate, România pierde aproximativ 45.000 de euro.

Înrădăcinate în autonomie și autodeterminare, școlile renunță la programele lor rigide, în timp ce educatorii și elevii devin liberi să experimenteze și să creeze. Prin intermediul unor trasee de învățare individualizate, elevii sunt îndrumați să își descopere și să își consolideze talentele, precum și să își abordeze deficiențele. Învățând și punând în practică cetățenia activă, un element-cheie al programei de învățare, elevii își adâncesc conștientizarea impactului pe care îl pot avea asupra societății. Aceștia își dezvoltă o viziune asupra viitorului și sunt echipați cu cunoștințele, abilitățile și curajul de a lupta pentru aceasta. Identificarea celei mai eficiente căi pentru ca fiecare elev să ajungă la destinația finală de învățare și să-și realizeze potențialul devine adevărata artă a profesiei de profesor.

În școala românească a viitorului, puterea este descentralizată, iar directorii și profesorii joacă un rol mult mai central în managementul școlii. Managementul școlar bazat pe învățare transformă nu numai procesul de evaluare a profesorilor, ci și evaluarea elevilor. Elevii, în special, beneficiază de o reacţie periodică și calitativă cu privire la dezvoltarea lor cognitivă și emoțională, mai degrabă decât de o evaluare bazată pe cifre. Școlile sunt depolitizate, iar procesul de „inspecție”, odinioară un instrument de control și pedeapsă al serviciilor guvernamentale (inspectorate) influențate politic este înlocuit de un dialog constructiv și de o reacţie multidirecțională care implică directorii de școli, profesorii, părinții și autoritățile locale.

În timp ce elemente ale acestei viziuni ar putea fi împărtășite pe scară largă în România, practica oferă o imagine complet diferită. În orice caz, numeroasele încercări (eșuate) de reformare a sistemului stau drept mărturie că sarcina nu este ușoară. Așadar, de ce va fi nevoie pentru ca școlile din România să devină spații democratice și cu impact, în care elevii să se simtă bineveniți și împuterniciți să se îndrepte spre viitorul lor? Și de ce nu a fost încă reformat drastic sistemul, în ciuda nevoii profunde de schimbare?

O prioritate pentru mulți, o misiune pentru câțiva

Starea jalnică a sistemului educațional din România este o prioritate omniprezentă pe agenda politică. Într-un context politic agitat, în care se formează un nou guvern în medie la fiecare unul sau doi ani, reformele sunt introduse și abandonate mai repede decât pot fi puse în aplicare. Programa școlară a fost actualizată în numeroase rânduri, la fel ca și manualele de predare și metodologia de notare. În 2018, președintele României a promis la rândul său reforme pentru sistemul educațional descurajant și să transforme în realitate școala viitorului, atât de necesară. Programul național România Educată a fost conceput pentru a implementa o serie de propuneri de politici publice. Unele dintre măsurile preconizate pentru combaterea abandonului școlar au fost incluse între timp în Planul național de Redresare și Reziliență și vor fi sprijinite prin fonduri UE. Ceea ce nu reușește să ofere proiectul președintelui este o viziune cuprinzătoare, pe termen lung, care să susțină propunerile, precum și o cale spre o atât de necesară reformare sistemică a sistemului educațional românesc.

Oferirea unei alternative pe termen lung se pare că a fost obiectivul fostului ministru social-democrat (PSD) al Educației, Ecaderina Andronescu. În 2009, Ecaderina Andronescu a colaborat cu un expert din sistemul educațional finlandez pentru a prezenta o declarație de viziune intitulată Educația ne uneșteDocumentul a propus un sistem educațional care plasează elevii în centrul proiectului pedagogic, aderă la principiul subsidiarității în luarea deciziilor privind educația copiilor și introduce un accent puternic pe cetățenia activă.[4] Această propunere ambițioasă s-a bucurat de o atenție mediatică amplă, deși de scurtă durată. Formațiunea politică a fostului ministru, a cărei bază electorală este formată predominant din persoane mai puțin educate (doar aproximativ 9% dintre votanții PSD au absolvit studii superioare), a respins propunerea.[5] Andronescu nu s-a bucurat de prea mult sprijin nici din partea partidelor de opoziție sau a societății civile. Era al patrulea său mandat de ministru al educației, iar cariera sa politică a fost marcată de controverse: de la scandaluri legate de dotarea școlilor cu calculatoare din contracte fără licitație în valoare de milioane de euro până la acuzații de plagiat în lucrările sale academice. În mod esențial, mulți profesori au respins, de asemenea, această viziune, deoarece o considerau nerealistă. De atunci, punerea în aplicare a inițiativei „Educația ne unește” a stagnat, iar România așteaptă încă o forță politică credibilă care să transpună o viziune a viitorului său sistem educațional în politici concrete.

Între timp, unii profesori din întreaga țară se angajează într-o luptă în stil David și Goliat împotriva sistemului pentru a crea clase mai satisfăcătoare. Aceștia lucrează cu planuri de lecție paralele – cel oficial, care urmează modelele din programa școlară și pe care îl prezintă superiorilor lor în timpul evaluărilor – și unul alternativ, adaptat la nevoile și talentele elevilor lor. Scăpând de modelul clasic în care profesorul stă în spatele unui birou și predică în fața clasei, ei se apropie de elevi, atât la propriu, cât și la figurat. Fundația Noi Orizonturi este un ONG care instruiește și îndrumă profesori, adesea din zone cu probleme economice, în învățarea bazată pe servicii, o abordare educațională care permite tinerilor să aplice teoria învățată la clasă în activități din viața reală, cum ar fi voluntariatul, susținerea sau alte modalități de implicare civică. Unele dintre programele lor se concentrează în mod special pe învățarea prin servicii ecologice, echipând tinerii cu competențe care să le permită să se implice în construirea unui viitor mai durabil și în combaterea schimbărilor climatice. Iar rezultatele sunt promițătoare: ONG-ul raportează rate mai mari de absolvire a învățământului terțiar în rândul celor peste 17.000 de absolvenți ai programului, precum și un sentiment sporit de încredere, independență și empatie.[6]

De-a lungul trecutului său turbulent, a devenit evident că educația joacă un rol crucial în consolidarea sau slăbirea democrației în România. Având în vedere că puțini români termină studiile universitare și că o mare parte a forței de muncă emigrează, copiii sunt adesea lăsați în urmă pentru a fi crescuți de bunici. Sistemul de învățământ nu își respectă promisiunile și, cu siguranță, nu îndeplinește obiectivele ambițioase ale UE în materie de competitivitate și inovare. Redobândirea rolului educației, în timp ce se abordează inegalitatea profundă pe care o perpetuează, reprezintă un factor-cheie în tranziția către o societate mai echitabilă din punct de vedere social în România. Formarea unei noi generații de tineri pregătiți să aducă o schimbare este esențială pentru a construi un nou model politic și social bazat pe valorile democrației, justiției sociale, păcii și ecologiei.

Actorii din societatea civilă și profesorii demonstrează un know-how extins și metode alternative de educație încercate și testate care au un impact în ciuda contextului complex din România. Pentru a deveni o normă, și nu o excepție, au nevoie de sprijinul unei mișcări mai largi, care să exercite o presiune constantă asupra clasei politice dezinteresate în prezent și să mențină problema educației pe agenda publică. În ultimii ani, guvernele românești conduse de partide tradiționale s-au confruntat cu cele mai mari proteste de stradă de la căderea comunismului, adunate în principal în jurul unor teme tradiționale verzi, precum ecologia și democrația. Mobilizarea de amploare este un semn al apetitului tot mai mare pentru o forță reprezentativă care să reînnoiască modelul politic din România. Un program politic care acordă importanță educației ca una dintre prioritățile sale are potențialul de a mobiliza un grup divers de părți interesate în acțiune: de la actorii societății civile la sindicatele cadrelor didactice, de la părinți și bunici la mișcările de tineret și studenții universitari. România pare să fie pregătită pentru o mișcare politică progresistăcare poate imagina și, mai ales, poate oferi un sistem educațional diferit și poate ocupa spațiul gol din partea stângă a spectrului politic.

[1] Eurostat (2021). Early leavers from education and training. Disponibil (în limba engleză) la <https://bit.ly/3LmR4Q7>

[2] OCDE (2019). Talent abroad: a review of Romanian Emigrants. Paris: OCDE. Disponibil (în limba engleză) la <https://bit.ly/3Lpzfj8> . 

[3] Salvați Copiii România (2020). Copiii vulnerabili au avut acces limitat la hrană, educație și medicamente în timpul stării de urgență (Studiul Salvați Copiii). București: Salvați Copiii România. Disponibil la <https://bit.ly/3Pt22Xy>

[4] Ministerul Educației Naționale (2019). Educația ne unește: viziune asupra viitorului educației în România. București:  Ministerul Educației Naționale. Disponibil la <https://bit.ly/3NjECBU>

[5] Camelia Badea (2020). „Care este profilul votanților partidelor câștigătoare și cum a reușit AUR marea surpriză.” Spot Media. 12 septembrie 2020. Disponibil la < https://bit.ly/3sDTBPa>

[6] Fundația Noi Orizonturi (2022). Cluburile IMPACT. Disponibil la <https://bit.ly/3wnWExd>

Poate tranziția ecologică să rezolve paradoxul educațional al Spaniei?

Tinerii din sudul Europei se confruntă cu perspective incerte după ce termină școala. Șomajul în rândul tinerilor din regiune rămâne încă la un nivel ridicat de la criza financiară. A-i pregăti pentru a se descurca în acest mediu provocator este o sarcină dificilă, mai ales în condițiile în care multe școli nu dispun de resursele și direcția potrivite. Ar putea investiția Spaniei în învățământul profesional să ofere lecții despre cum să se conecteze educația, justiția socială și tranziția ecologică?

Readucerea la viață a unui dinozaur nu este o sarcină ușoară, ci necesită multă îndemânare și efort. Așa cum susține specialistul în educație José Antonio Marina în cartea sa din 2015 Despertad al diplodocus (Reviving the Diplodocus), sistemul educațional spaniol este acest dinozaur în comă. O creatură enormă, cu o mare forță și putere, dar care doarme veșnic. În timp ce lumea se schimbă, sistemul educațional merge mai departe, rămânând la liniile de bază ale unui stat social conceput cu mult timp în urmă. Încearcă, fără prea mult succes, să îi educe pe tinerii care într-o zi vor forma coloana vertebrală a viitorului Spaniei. 

De la criza financiară, firul care leagă sistemul educațional spaniol de lumea reală este din ce în ce mai subțire. În 2022, șomajul în rândul tinerilor din Spania se situa la 29,4%, al doilea cel mai ridicat nivel din UE, după Grecia. Potrivit Eurostat – Statistici europene, una din patru persoane care au absolvit o facultate în ultimii trei ani este șomeră, în ciuda calificărilor lor.[1] În 2007, procentul absolvenților care lucrau în Spania era de 87,7%, puțin peste media europeană de 86,9%. În prezent, rata de ocupare a forței de muncă în rândul absolvenților este cu aproape 10% mai mică, Spania fiind unul dintre statele cu cele mai slabe rezultate de pe continent.

Prin urmare, o diplomă universitară nu este o garanție a unei munci demne. Această promisiune centrală a sistemului educațional a fost încălcată, iar tinerii realizează că studiază pentru cariere care nu mai există. Educația și economia au fost disociate. În timp ce economia este în continuă schimbare, cu sectoare emergente dornice de noi competențe, sistemul de învățământ se agață de ideea moștenită, meritocratică, din epoca Revoluției Industriale, conform căreia, în ciuda tuturor dovezilor, o diplomă oferă calea către un viitor financiar solid.

O schimbare de direcție?

Dinozaurul s-ar putea să se trezească totuși. Pagubele colaterale ale pandemiei din Spania, ca și în alte părți, au lăsat piața muncii în pragul colapsului. Șomajul în rândul tinerilor a atins un maxim de 42% în perioada de vârf a pandemiei, iar Spania se afla din nou la coada clasamentului cu cel mai ridicat șomaj în rândul tinerilor din OCDE.[2]

În același timp, numărul elevilor înscriși în învățământul profesional (formación profesional) era în creștere. Cifrele pentru anul 2020-21 au fost cu 5,2% mai mari față de anul precedent, lăsând mii de studenți fără locuri de formare. După zeci de ani în care a fost relegată la statutul de „a doua opțiune” pentru cei care nu mergeau la universitate, învățământul profesional a început să fie recunoscut ca fiind mai important ca niciodată. Spania este țara OCDE cu cel mai mic procentaj de elevi înscriși în învățământul profesional (12%).[3] Și există motive întemeiate pentru a extinde sistemul. Potrivit statisticilor guvernamentale, rata șomajului în rândul tinerilor pentru acest tip de educație nu atinge nici măcar 7%.

Tinerii realizează că studiază pentru cariere care nu mai există.

Întrebarea este: dacă învățământul profesional oferă o mai mare stabilitate a locului de muncă, de ce rămân universitățile calea preferată? Confruntat cu această contradicție adânc înrădăcinată, guvernul socialist al lui Pedro Sánchez – prima coaliție guvernamentală care include partidul de stânga Podemos – a optat să aloce o parte din cota sa din Fondul de redresare al UE către modernizarea învățământului profesional cu intenția de a aborda problema ocupării forței de muncă în rândul tinerilor. Mai exact, 2 miliarde de euro au fost alocate în acest scop în Spania.

Dacă analizăm situația dincolo de pandemie, Spania a acceptat deja provocarea ambițioasă la nivel mondial și european de a-și decarboniza economia înainte de 2050 pentru a încerca să limiteze cele mai grave consecințe ale schimbărilor climatice. Abordarea unei astfel de transformări necesită o metamorfoză a sistemului economic și social din toate părțile, mai ales dacă se dorește evitarea efectelor secundare distructive din punct de vedere social ale unui astfel de proces. O tranziție echitabilă care să reducă inegalitățile (și nu să le accentueze) implică o regândire a fundamentelor tuturor instituțiilor economice și sociale.

O tranziție echitabilă prin educație

Spania și-a publicat strategia de tranziție echitabilă în 2019. Planurile combină un pachet de măsuri care urmează să fie puse în aplicare la nivel de stat și prin intermediul diferitelor comunități autonome (guvernele subnaționale care reprezintă diferitele regiuni și naționalități ale Spaniei). Obiectivul este de a valorifica tranziția ecologică pentru a deschide noi sectoare de ocupare a forței de muncă. Prin legea privind clima aprobată anterior (Ley de Cambio Climático y Transición Energética) și planul național privind energia și clima, planurile de tranziție echitabilă pun un accent deosebit pe crearea de locuri de muncă ecologice prin promovarea surselor regenerabile de energie și prin dezvoltarea acordurilor de tranziție prin intermediul sprijinului acordat de stat sectoarelor și companiilor vulnerabile. Educația este, de asemenea, acoperită, cu revizuiri ale programelor de învățământ la toate nivelurile pentru a-i apropia pe elevi de viitoarea economie ecologică, inclusiv învățământul profesional.

Tranziția energetică pe care se bazează strategia ecologică a guvernului va necesita o forță de muncă numeroasă, formată în calificări care sunt adesea rare. „Trebuie să ne dublăm cifrele în următorii ani, deoarece indicatorii avertizează că mai mult de jumătate din noile locuri de muncă vor necesita astfel de competențe”, explică Clara Sanz, secretar general al guvernului pentru educație profesională. 

În întreaga Uniune Europeană, Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop) estimează că, până în 2030, prin intermediul ofertei ecologice europene, se vor crea peste 2,5 milioane de noi posturi în sectoarele ecologice.[4] Dincolo de locurile de muncă ecologice, Observatorul privind educația și formarea profesională din Spania anticipează că țara va trebui să acopere până la 10 milioane de locuri de muncă vacante până în 2030, în principal din cauza pensionării lucrătorilor.[5]

Potrivit Martei Suárez-Varela, economist la Banca Spaniei, cererea de competențe tehnice necesare pentru modernizarea locuințelor și instalarea de energii regenerabile va fi esențială pentru tranziția ecologică. Guvernul spaniol pariază foarte mult pe sectorul energiei regenerabile datorită potențialului țării de a valorifica resursele sale naturale, cum ar fi soarele, vântul, biomasa și litiul. Spania este a treia cea mai atractivă țară la nivel mondial pentru investițiile în energie verde, potrivit firmei americane de imobiliare CBE Group.

Sectoarele conexe, cum ar fi construcțiile, instalarea de sisteme tehnice și finanțarea ecologică, precum și tehnologiile emergente în domenii precum hidrogenul ecologic, mașinile electrice și eficiența energetică, se vor extinde în curând. „Investițiile în formare sunt esențiale pentru ca fondurile europene să fie eficiente și, în acest caz, învățământul profesional dual – care combină educația cu o ucenicie într-o companie – joacă un rol cheie”, subliniază Suárez-Varela. „Adaptarea nevoilor de formare la competențele cerute de companii ar permite o mai bună adaptare a unei piețe a muncii în care, în prezent, în ciuda nivelului ridicat al șomajului, multe posturi vacante rămân neocupate din cauza lipsei de lucrători cu competențe adecvate.”

Această evaluare este susținută de Cedefop: „În Spania, există un anumit grad de supracalificare: tinerii absolvă cu diplome universitare, dar lucrează în locuri de muncă care necesită competențe care ar putea fi obținute cu o diplomă intermediară”, spune Ernesto Villalba, expert în cadrul departamentului pentru politici de educație și formare profesională al organizației. „Două aspecte fundamentale se întâlnesc aici: pe de o parte, educația trebuie să fie conectată la lumea de afară și, pe de altă parte, faptul că, în fața unei piețe a muncii atât de schimbătoare și adaptabilă, este important să înveți în mod constant.”

Alături de o nouă lege a învățământului profesional care consolidează formarea duală, noul plan al guvernului urmărește să modernizeze oferta de formare și să creeze 28 de noi diplome legate de industriile emergente, inclusiv de sectoarele verzi, precum și de noile sectoare digitale, cum ar fi datele, securitatea cibernetică, inteligența artificială și robotica. Fondurile vor finanța crearea a 200.000 de noi locuri de muncă și vor sprijini acreditarea competențelor profesionale pentru cei care le-au dobândit la locul de muncă. Obiectivul este de a crește procentul spaniolilor cu calificări intermediare (diplome de studii medii și educație profesională) de la 24% la 49% în următorii 10 ani. Dar mai întâi, dinozaurul trebuie să fie trezit.

Obstacol după obstacol

Deși planul guvernului a fost aplaudat pe hârtie, experții nu sunt siguri de modul în care acesta se va potrivi cu sistemul educațional existent, în special pentru că separarea muncii de educație provine, de asemenea, dintr-o tradiție culturală adânc înrădăcinată. În comparație cu alte țări din Europa de Vest, Spania s-a industrializat destul de târziu. Prin urmare, nu a existat un cadru formal de învățământ profesional până în 1975, când acesta a fost adăugat la tradiția umanistă bine stabilită a universităților.

Acest lucru a dus la subaprecierea profesiilor tehnice de către societate, în timp ce legislația în domeniul educației a dat prioritate diplomelor universitare. Propunerile guvernului pentru învățământul profesional se referă chiar la aspirația de a pune capăt „modelului diabolo”, un termen folosit uneori pentru a descrie sistemul educațional spaniol. La fel ca un diabolo (diavol) care are capetele mult mai largi decât centrul său, în Spania există multe persoane cu diplome de studii superioare și multe persoane care dețin foarte puține calificări, cum ar fi cei care au absolvit doar învățământul secundar de bază. În centrul îngust, se află micul procent de spanioli care studiază pentru certificări profesionale.

Spre deosebire de Finlanda sau Japonia, Spania nu are un pact de stat pentru educație menit să protejeze sistemele de învățământ de fluctuațiile politice și de capriciile ciclului electoral, inclusiv prin blocarea fondurilor. O astfel de legislație ar trebui să împiedice ca sistemele de învățământ să treacă prin frământările unei reforme constante. Potrivit start-up-ului media independent Newtral, Spania adoptă o nouă lege a educației la fiecare cinci ani; acest lucru se traduce prin opt reforme de la începutul tranziției la democrație în 1975.[6] Expertul în educație José Antonio Marina a lucrat în domeniul educației spaniole timp de decenii: „Am adoptat prea multe legi și, cu toate acestea, nu am reușit să generăm un mare interes în societate pentru educație: în ultimul CIS, doar 7% dintre cei chestionați au declarat că sunt îngrijorați de starea educației.” (CIS este un sondaj de stat care îi consultă pe spanioli cu privire la principalele lor preocupări.) 

Această lipsă de consens alimentează o problemă care se dovedește și mai greu de rezolvat: subfinanțarea școlilor de stat. În prezent, cheltuielile cu educația în Spania nu ajung la 5% din PIB, în comparație cu 6,3% în Danemarca, 6,2% în Belgia și 6,0% în Estonia. În absența unui pact de stat care să protejeze definitiv cheltuielile, banii alocați educației sunt variabili și o sursă de incertitudine constantă. Cealaltă față a monedei este că cheltuielile publice scăzute sunt reflectate de cheltuieli private ridicate care, în special în învățământul școlar, reprezintă o sursă de inegalitate mai mare în ceea ce privește accesul la educație.

Controlul asupra politicii în domeniul educației este o chestiune care revine comunităților autonome. În diferitele regiuni guvernează partide diferite, iar acestea sunt responsabile de stabilirea bugetului. Deoarece pot schimba și aspecte ale programei școlare, ușa este întotdeauna deschisă pentru dezacorduri motivate ideologic, în special în ceea ce privește o sarcină atât de importantă precum educația. În urma aprobării celei mai recente legi a educației în 2020, care urmărea să împiedice elevii să repete anii, șapte comunități autonome s-au opus prevederilor acesteia și au propus măsuri alternative.

Aceste oscilații complică dezvoltarea programelor de învățământ, ceea ce creează dificultăți suplimentare pentru profesori. Alejandra Cortés, cercetător permanent la Catedra UNESCO de comunicare și valori educaționale și profesor la Universitatea din Zaragoza, subliniază că „este o chestiune de stabilitate, atât economică, cât și educațională”. „Zbaterile partidelor politice nu pot influența ceea ce se predă în clasă.” Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a solicitat, la rândul său, în mod expres, un consens politic pentru a asigura alocarea de fonduri adecvate și pentru a corela programa educațională cu cererea pieței, subliniind urgența de a pune capăt celeilalte probleme majore a educației spaniole: abandonul școlar timpuriu.

Deși rata de abandon școlar timpuriu a atins cel mai scăzut nivel de la începutul înregistrărilor în 2021 (13,3%), Spania nu a reușit să atingă obiectivul european de reducere a abandonului școlar la 10%. „O programă școlară ce întoarce spatele nevoilor societății duce la abandonul elevilor din sistem”, recunoaște fostul secretar de stat pentru educație Alejandro Tiana. „În plus, există o lipsă de locuri în învățământul profesional. Cei mai mulți dintre cei care au plecat au calificări de bază, dar nu au găsit locuri în care să-și continue studiile.”

Alejandra Cortés, care critică, de asemenea, obsesia dictării și a învățării pe de rost care a caracterizat întotdeauna educația spaniolă, este de acord cu acest aspect: „O bună dezvoltare înseamnă că până și educația și îngrijirea copiilor mici trebuie să țină cont de aspectele tehnice. Trebuie să predăm competențe transferabile dincolo de cele teoretice: competențe tehnice, rezolvarea conflictelor, competențe de comunicare…” Cu toate acestea, evoluțiile din societate lasă loc și pentru speranță: „Din fericire, imaginea învățământului profesional devine mult mai pozitivă: familiile și elevii îl văd într-o lumină mult mai bună. Este ceva de care ar trebui să profităm.” Nu înseamnă discreditarea universităților, ci găsirea unui punct de mijloc între cele două căi: „Mulți dintre elevii cu care lucrez urmează mai întâi învățământul profesional și apoi merg la universitate, dobândind astfel pregătirea practică a unuia și pregătirea academică a celuilalt. Este un lucru foarte util.”

Educație pentru viitor

Amenințarea schimbărilor climatice și angajamentul politic de a decarboniza economia au pus în lumină un aspect care a fost trecut cu vederea în sistemul educațional spaniol: legătura dintre educație și o tranziție echitabilă. Ratele de părăsire timpurie a școlii și de șomaj în rândul tinerilor au fost semne clare că era nevoie de o abordare diferită. Dincolo de simpla „predare pentru a produce”, schimbările planificate ar putea indica faptul că sala de clasă devine un loc care evoluează în pas cu o lume în continuă transformare. 

După cum subliniază Tiana, „marile fracturi în diferite sisteme educaționale apar atunci când schimbările importante din societate nu se reflectă în cunoștințele, abilitățile și atitudinile cu care societatea consideră că tinerii săi ar trebui să fie înzestrați. […] Este obligația noastră să predăm valori, abilități, motivații și atitudini care să ajute pe cineva să devină un cetățean activ în societatea în care va trăi.” 

Poate stimularea sistemului de învățământ profesional pentru a sprijini tranziția ecologică să joace un rol în reinventarea mai largă a sistemelor noastre de învățământ (și, prin urmare, a statului social)? La fel ca un copac, fiecare rădăcină a ceea ce ne definește ca societate joacă un rol fundamental în creșterea generală. Dacă o persoană evoluează, trebuie să evolueze și toți ceilalți. Renunțarea la ideea „universitate = muncă” și deschiderea altor căi ar putea contribui, de asemenea, la apariția unor noi modele de muncă care să abordeze alte probleme. Printre acestea se numără reducerea timpului de lucru, săptămâna de patru zile, un concediu de paternitate mai lung și importanța relativă a unor sectoare neglijate în educație, cum ar fi îngrijirea și turismul, ambele contribuind semnificativ la prosperitatea economică a Spaniei.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, reprezentanții politici ai Spaniei trebuie să facă demersurile necesare pentru a facilita un mediu de schimbare. Renunțarea la obiceiurile adânc înrădăcinate necesită o colaborare la nivelul întregii echipe. Este complicat, dar evoluția este fundamentală pentru bunăstarea societăților. Totul începe cu educația. Dacă diplodocusul ar fi deschide în sfârșit ochii și ar face primul pas, urma pe care ar lăsa-o ar fi de neșters, iar generațiile ar învăța din ea pentru secolele următoare.

[1] Eurostat (2021). Youth Unemployment (Șomajul în rândul tinerilor). Bruxelles: Comisia Europeană.

[2] „Pandemia a transformat Spania în țara cu cea mai mare rată de șomaj în rândul tinerilor din OCDE”. El País – Cinco Días. 7 martie 2021.

[3] OECD (2021). Education at a Glance 2021: OECD Indicators. Paris: Editura OCDE.

[4] Cedefop (2022). An Ally in the Green Transition. Nota informativă 9166 în limba engleză. Martie 2022.

[5] Juan Pablo Gamboa Navarro et al. (2021). Informe 2021: La FP como clave de desarrollo y sostenibilidad. Madrid: Observatorio de la Formación Profesional en España.

[6] María Blanco (2020). “A un ritmo de una ley cada 5 años, ningún Gobierno sin su ley educativa”. Newtral.es. 19 noiembrie 2020.

Rădăcinile naturii: Patogenul și politica biodiversității 

Pandemia a pus în evidență consecințele pierderii biodiversității asupra sănătății și bunăstării oamenilor. Dar, spre deosebire de schimbările climatice, care au ajuns să structureze modul în care ne gândim la viitorul societăților, economiilor și geopoliticii noastre, agenda biodiversității nu face parte din politică sau din politici. Cu toate că Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite au stabilit cadre pentru biodiversitate, necesitatea de a preveni dispariția speciilor este esențială pentru sănătate și prosperitate. Acest lucru este subminat de incapacitatea de a ține cont în mod corespunzător de natură în sistemele alimentare și în multe alte domenii. Este COVID-19 un punct de răscruce în reglementarea globală a biodiversității? 

Efectul degradării mediului asupra sănătății umane a fost recunoscut de mult timp. De la creșterea ratei astmului cauzată de poluarea aerului până la contaminanții toxici din pește și fragmentarea habitatelor care determină reapariția bolii Lyme, relația dintre civilizația umană și lumea naturală se află la baza multor riscuri moderne pentru sănătate. De zeci de ani, oamenii de știință au recunoscut legătura dintre originea zoonozei (o boală animală care poate fi transmisă la om) și gestionarea necorespunzătoare a naturii și a vieții sălbatice.

„Crizele creează oportunități”, a declarat directorul general al UNESCO, Audrey Azoulay, la Summitul Națiunilor Unite privind biodiversitatea, din septembrie 2020. „Oportunitatea de a schimba modul în care vedem relațiile noastre cu natura, între noi și cu Pământul […] Nu există viitor pentru viața ca până acum. Avem nevoie de o „nouă normalitate” pentru biodiversitate.” Peste 150 de lideri mondiali s-au reunit la summitul online pentru a discuta despre „acțiuni urgente” înainte de cea de-a 15-a Conferință a părților interesate (COP 15) a Convenției privind diversitatea biologică (CBD), care a avut loc la Kunming, China, în 2021. Deși biodiversitatea nu a atins încă nivelul de reacție care a dus la Acordul de la Paris, dispariția speciilor este din ce în ce mai mult recunoscută ca fiind o provocare globală la fel de importantă și foarte legată de deteriorarea climei.

În prezent, se recunoaște că piața umedă din Wuhan a fost mai degrabă un eveniment timpuriu, numit „super-eveniment de răspândire”, decât originea virusului. Cu toate acestea, „povestea pangolinului” a atins o coardă sensibilă în rândul ecologiștilor și a atras atenția sporită a mass-mediei asupra comerțului cu animale sălbatice ca zonă sensibilă pentru transmiterea agenților patogeni. Cu toate acestea, Peter Daszak, zoolog la ONG-ul EcoHealth Alliance din New York, consideră comerțul cu animale sălbatice doar o piesă dintr-un puzzle mai mare care implică vânătoarea, creșterea animalelor, utilizarea terenurilor și ecologia.[1]

Defrișările sunt un factor major în creșterea transmiterii bolilor zoonotice.

Cercetări recente publicate în revista științifică Nature indică modul în care pierderea biodiversității duce, de obicei, la înlocuirea a numeroase specii de către câteva specii.[2] Cei care au tendința de a supraviețui și de a se înmulți, șobolanii și liliecii, de exemplu, sunt mai susceptibili de a găzdui agenți patogeni potențial periculoși care pot fi transferați la oameni.

Defrișările sunt un factor major în creșterea transmiterii bolilor zoonotice. Potrivit unui articol publicat în revista Science, marginile pădurilor tropicale reprezintă o rampă de lansare importantă pentru noi virusuri umane.[3] Pe măsură ce construcția de drumuri și defrișarea pădurilor pentru producția de lemn și agricultură extind lungimea marginilor pădurilor, interacțiunile sporite dintre animalele sălbatice, animale și oameni sporesc riscul de transmitere a bolilor. În acest caz, sunt identificate punctele de basculare: contactul dintre oameni sau animale și animalele sălbatice este mai probabil atunci când se pierde peste 25% din acoperirea forestieră inițială.

Producția industrială de carne constituie probabil cea mai mare proporție a acestei situații. IDDRI, un important grup de reflecție francez pentru dezvoltare durabilă, a identificat industria agroalimentară ca fiind un motor deosebit de puternic în ceea ce privește pierderea biodiversității și generarea de zoonoze. Aleksandar Rankovic, expert în ecologie și afaceri internaționale, explică: „Multe dintre bolile infecțioase emergente și pandemiile din ultimii 50 de ani (în special recentele pandemii de gripă) provin de la animalele domestice (fermele de păsări și de porci). În alte cazuri, animalele domestice au fost cel puțin o parte a lanțului de transfer al noilor virusuri de la speciile sălbatice la oameni.”

Intensificarea producției de carne și creșterea consecventă a concentrației de animale face ca animalele, după cum subliniază Science, să fie „rezervoare și verigi critice în cazul bolilor emergente”.[4] „Gripa aviară” a fost transmisă de la păsările sălbatice la păsări de curte și de la acestea la oameni, în timp ce gripa porcină a ajuns de la păsările sălbatice la oameni prin intermediul porcilor. Multe focare de infecție cauzate de creșterea animalelor, cum ar fi virusul Nipah din Asia de Sud, au atins punctul culminant în secolul XXI.

Legătura dintre sănătatea umană și biodiversitate este dublă: în primul rând, despădurirea și declinul speciilor sporesc riscul de pandemii zoonotice; în al doilea rând, amenințările la adresa sănătății umane, cum ar fi pandemiile și rezistența la antibiotice, sunt determinate de factori care se intersectează cu factorii care determină pierderea biodiversității.

În întreaga lume, această legătură între sănătate și biodiversitate, precum și între mediul înconjurător în general, este din ce în ce mai mult politizată. Humberto Delgado Rosa este director în cadrul departamentului de mediu al Comisiei Europene. El subliniază modul în care atenția accentuată acordată impactului social și economic al pandemiei se extinde la protecția mediului. „Aceasta nu va însemna să lăsăm deoparte biodiversitatea sau problemele de mediu”, explică Humberto Delgado Rosa. „Oamenii încep să observe facturile naturii: incendiile de pădure care ard urșii koala, dispariția polenizatorilor, plasticul din oceane – sprijinul public pentru protecția naturii este în creștere.”

Biodiversitatea: în sfârșit, o prioritate?

Restaurarea naturii se află pe ordinea de zi în Europa de 30 de ani. Ecologistul Ben Delbaere și-a început cariera în anii 1990, „în epoca în care biodiversitatea a fost abordată pentru prima dată și a fost inclusă în politicile publice”. Directiva 92/43/CEE a Consiliului European din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică a fost adoptată în 1992, urmată de aderarea Europei la Convenția privind diversitatea biologică în 1993. Este una dintre principalele legi europene de protecție a naturii. La începutul secolului, Evaluarea ecosistemului mileniului (Millennium Ecosystem Assessment) și alte studii au asociat în mod ferm conservarea biodiversității și a naturii cu sectoare precum agricultura, silvicultura și dezvoltarea infrastructurii prin intermediul conceptului de „servicii ecosistemice”, recunoscând numeroasele efecte benefice ale ecosistemelor sănătoase asupra altor domenii ale vieții noastre. Cu toate acestea, Delbaere subliniază că, atunci când criza economică a izbucnit, în 2008, „biodiversitatea a cam părăsit ordinea de zi”,  acordându-se atunci prioritate locurilor de muncă și redresării economice. Mai recent, atenția politică asupra naturii și a biodiversității a revenit, susținută de agenda climatică și de programul european Green Deal (Pactul verde).

„2020 este un an-cheie pentru politica UE în domeniul biodiversității”, explică Delbaere. Raportul pe șase ani al Agenției Europene de Mediu privind starea naturii, publicat în octombrie, a constatat că biodiversitatea în Europa se confruntă cu „schimbările în exploatarea terenurilor și a mării, supraexploatarea, schimbările climatice, poluarea și speciile alogene invazive” și că obiectivele UE pentru 2020 nu au fost atinse.[5] O nouă strategie pentru perioada de până în 2030 a fost anunțată în mai 2020.

Delbaere conduce o echipă care examinează măsura în care finanțarea europeană pentru conservarea naturii (prin intermediul programului LIFE, principalul instrument de finanțare european pentru mediu) a contribuit la îmbunătățirea stării de conservare a speciilor și habitatelor protejate de legislația europeană. Echipa lui Delbaere a constatat că eforturile de conservare au avut succes în toate grupurile de habitate și în toate tipurile de specii – dar mai ales la nivel local și regional.[6] „Investițiile dau roade”, spune Delbaere, „dar proiectele sunt încă prea localizate pentru a avea un impact mare”. Acțiunile desfășurate în cadrul programului LIFE au reușit doar să încetinească pierderea biodiversității, mai degrabă decât să o oprească sau să o inverseze.

„Oamenii încep să observe facturile naturii: incendiile de pădure care ard urșii koala, dispariția polenizatorilor, plasticul din oceane”

Delgado Rosa subliniază acest punct de vedere: „Acțiunea UE nu a fost suficient de extinsă și nici suficient de integrată în sectoarele care stau la baza factorilor care determină pierderea biodiversității pentru a contracara acest fenomen.” Cu toate acestea, Delgado precizează că aceste neajunsuri sunt depășite treptat.

Parte a „Pactului verde” al UE, noua Strategie UE în domeniul biodiversității pentru 2030 are ca obiectiv extinderea ariilor protejate prin lege în Europa la cel puțin 30% din suprafața terestră și 30% din cea maritimă (cu cel puțin 10% din aceste zone sub protecție strictă) și crearea de coridoare ecologice ca parte a unei rețele naturale transeuropene. Obiectivele obligatorii din punct de vedere juridic pentru refacerea naturii sunt așteptate în 2021, iar 20 de miliarde de euro pe an pentru biodiversitate vor proveni din fonduri UE, precum și din surse naționale și private.

Delgado Rosa este optimist în ceea ce privește perspectiva ca Europa să joace un rol de lider în discuțiile globale privind biodiversitatea la COP15 din 2021. „Conducerea europeană se întâmplă de facto. Strategia europeană privind biodiversitatea pentru 2030 este cea mai ambițioasă pe care a văzut-o vreodată lumea.”

Cu toate acestea, deși politica în domeniul biodiversității poate câștiga teren politic, integrarea reală a naturii, a sănătății umane și a economiei rămâne o provocare.

În armonie cu natura

Pentru a opri căderea liberă a biodiversității, secretariatul Convenției privind diversitatea biologică, un tratat global privind biodiversitatea semnat în 1993, susține că o mare parte din activitatea umană trebuie transformată în mod dramatic. Cele opt domenii de tranziție ale sale includ sistemele alimentare, acțiunile climatice, pescuitul și pădurile, precum și „O singură sănătate” (One Health), o abordare integrată a sănătății umane și a gestionării mediului.

O analiză realizată de IDDRI descrie eșecul sistemelor politice și de sănătate de a integra în mod adecvat sănătatea umană, animală și de mediu.[7] Pandemia a scos la iveală „dificultățile actuale ale sistemelor instituționale, de sănătate și economice în a învăța lecțiile unor urgențe infecțioase repetate, în ceea ce privește acțiunile preventive, supravegherea globală și consolidarea capacității de rezistență”. Potrivit raportului, singura abordare care „reunește agențiile internaționale cu o anumită capacitate de intervenție” este planul „O singură sănătate”. Adoptat oficial de organizațiile internaționale și de organismele academice în 1984, planul de acțiune european „O singură sănătate” are ca obiectiv abordarea provocărilor globale în materie de sănătate prin acțiuni coordonate privind sănătatea umană, animală și de mediu.

„Cel mai bun lucru pe care l-am putea face pentru biodiversitate ar fi să facem presiuni pentru o transformare profundă a sistemelor noastre alimentare.”

În 2018, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor (OIE) au convenit să urmeze planul „O singură sănătate” pentru a lupta împotriva rezistenței antimicrobiene. Cu toate acestea, această cooperare a rămas un „principiu de colaborare între agenții specializate”, fără acțiune, finanțare sau standarde specifice. Astfel, deși abordarea poate fi cel mai dezvoltat cadru de acest gen, principiile nu au devenit încă practică.

Rankovic consideră că legătura dintre mediu și sănătate reprezintă o „problemă profundă” pentru instituțiile internaționale. În ceea ce privește inițiativa „O singură sănătate”, acesta subliniază faptul că Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) nu este implicat, lăsând astfel mediul înconjurător pe dinafară. O anchetă a OMS este în desfășurare pentru a explora apariția și gestionarea crizei Covid-19, dar, adaugă Rankovic, „UNEP este marginalizat în această anchetă”. Doar atunci când componenta de mediu va fi la același nivel cu cea alimentară și de sănătate în ceea ce privește modul în care sunt încadrate riscurile pentru sănătate, abordări precum „O singură sănătate” vor corespunde mizei, concluzionează el.

Redefinirea producției de alimente

Agricultura intensivă este recunoscută pe scară largă ca fiind cel mai mare factor de pierdere a biodiversității. Transformarea sistemului agroalimentar este, prin urmare, esențială, dacă nu suficientă, pentru a împiedica pierderea de specii și a asigura un mediu mai sănătos. Cu toate acestea, după cum s-a văzut în cazul planului „O singură sănătate”, trecerea de la recunoașterea acestei legături la schimbări reale în modul în care oamenii produc alimente din natură nu este simplă.

Europa rămâne angajată într-o politică agricolă comună (PAC) în mare parte nereformată, care reprezintă aproximativ o treime din bugetul UE. Timp de decenii, PAC a fost criticată pentru stimulentele sale perverse și pentru impactul negativ asupra mediului. Un element-cheie al „Pactului verde”, strategia UE „De la fermă la masă” a stabilit obiective de transformare a sistemului alimentar european, printre care se numără reducerea cu 50% a utilizării pesticidelor și a riscurilor pe care le implică acestea, reducerea cu cel puțin 20% a utilizării îngrășămintelor, reducerea cu 50% a vânzărilor de antimicrobiene utilizate pentru animalele de fermă și acvacultură și atingerea unui procent de 25% din terenurile agricole cultivate în regim de agricultură ecologică. Deși depinde în mare măsură de modul în care statele membre aleg să pună în aplicare politica la nivel național, pare puțin probabil ca Europa să rupă legătura dintre producția de alimente și dispariția speciilor în viitorul apropiat.

Rankovic susține că este necesară o redefinire radicală a politicii agricole: „Mesajul este clar. Cel mai bun lucru pe care l-am putea face pentru biodiversitate ar fi să facem presiuni pentru o transformare profundă a sistemelor noastre alimentare.” Provocările sunt numeroase. „Dacă ar fi vorba doar de schimbarea culturii, misiunea ar fi mult mai ușoară”, spune Rankovic. „Multe mijloace de subzistență depind de locurile de muncă din industria agroalimentară.”

Ora reglementării globale a biodiversității

Uniunea Europeană ar dori să se situeze ca lider mondial în domeniul protecției biodiversității. China, țara gazdă a COP15 din 2021, și-a exprimat, de asemenea, planurile ambiţioase. „Soluțiile noastre sunt legate de natură”, a declarat președintele Xi Jinping în discursul său de deschidere la summitul ONU. În calitate de gazdă a summitului, China și-a subliniat rolul în reglementtările de mediu.

Fără îndoială, sunt necesare noi strategii de reglementare a biodiversității. În ultimul deceniu, niciunul dintre obiectivele globale privind biodiversitatea nu a fost atins, nici cele stabilite la nivel european. În octombrie 2020, Hans Bruyninckx, directorul Agenției Europene de Mediu, a afirmat că schimbările climatice și pierderea biodiversității sunt probleme inseparabile: „Înțelegerea științifică este clară: dacă dorim soluții climatice puternice bazate pe natură, atunci trebuie să avem o natură puternică.” În timp ce emisiile nete zero vor necesita valorificarea la maximum a ciclului natural al carbonului, politicile privind clima și biodiversitatea au fost mult timp agende distincte. Bruyninckx a declarat: „acestea sunt adesea două lumi separate”.

Spre deosebire de reglementarea climatică, reglementarea internațională a biodiversității nu a reușit până acum să genereze suficientă voință politică și urgență socială în legătură cu riscurile grave asociate cu pierderea biodiversității la nivel mondial. Acum, când pandemia a adus în prim-plan consecințele acestor riscuri, ne întrebăm dacă reglementarea globală a biodiversității ar putea cunoaște un „moment Paris” de consens internațional și de angajament față de restaurarea naturii, în care natura să nu mai fie apreciată ca element estetic, ci ca fundament al sănătății umane și al unei acțiuni eficiente de combatere a schimbărilor climatice?

În cadrul summitului ONU, președintele Jinping a făcut apel la liderii mondiali să „susțină multilateralismul și să creeze sinergii pentru o reglementare globală în domeniul mediului”, subliniind: „cooperarea este calea cea mai bună de urmat”. Dar interesele naționale au ieșit în evidență în reacția privind Covid-19: actele de solidaritate internațională lipsesc. Dacă dovezile din ce în ce mai numeroase și impactul asupra sănătății umane al declinului biodiversității vor fi o motivație suficientă pentru comunitatea internațională în cooperare mai degrabă decât în concurență rămâne o întrebare deschisă.

[1] Jeff Tollefson. „Why deforestation and extinctions make pandemic more likely”. Nature. 7 august 2020. Disponibil (în limba engleză) la <https://www.nature.com/articles/d41586-020-02341-1>.

[2] Rory Gibb et al. „Zoonotic host diversity increases in human-dominated ecosystems”. Nature. 5 august 2020.

[3] Andrew Dobson et al. „Ecology and economics for pandemic prevention”. 24 iulie 2020. Vol. 369, Issue 6502, pp. 379-381. Disponibil (în limba engleză) la <https://science.sciencemag.org/content/369/6502/379>.

[4] Dobson et al. (2020).

[5] Agenția Europeană de Mediu (2020). State of nature in the EU (Starea mediului în Europa 2020). Disponibil (în limba engleză) la <https://bit.ly/2JfYp9F>.

[6] DG Environment (2020). Bringing nature back though LIFE. Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene. Disponibil la <https://bit.ly/31OEVPZ> .

[7] Serge Morand, Jean-François Guégan, Yann Laurans (2020). From One Health to Ecohealth, mapping the incomplete integration of human, animal and environmental health. IDDRI issue Brief N° 04/20. Disponibil (în limba engleză) la <https://bit.ly/3oy82AE>.

Affordable, Sustainable Housing Can Bring the Green Deal Home

The impact of the pandemic and rising inflation are putting further pressure on a housing system that is already in crisis in many countries across Europe. A chronic lack of access to affordable housing is worsening social inequality, while a failure to prioritise sustainability also creates long-term challenges. Solutions such as increased public investment in green and affordable housing and financing low-carbon renovation have been brought to the table, which could be boosted by stronger regulation at a European level.

A perfect storm is brewing for the increasingly limited access to decent, sustainable, and affordable housing. With a decades-long trend of house prices and rents rising faster than inflation, the share of household income spent on accommodation rose on average by five percentage points between 2005 and 2015, amounting to 31 per cent of income for middle-income households across most OECD countries. The situation worsened during the pandemic, with house prices rising 7 per cent on average across Europe. London, Dublin, Amsterdam and Paris are among the least affordable cities, and apartment costs in the Visegrád countries – Czechia, Hungary, Poland, and Slovakia – have risen to 12 times the average annual salary.  

More than 60 per cent of low-income households spend over 40 per cent of their income on housing, and less than half the populations of OECD countries report being satisfied with the availability of good quality, affordable housing in their locality. Housing markets are proving inefficient, in terms of their generalised failure to ensure sufficient housing supply in job-rich urban areas where affordability gaps are the widest. Public investment in housing development has shrunk from 0.17 per cent of GDP in 2001 to 0.06 per cent of GDP in 2018 on average across OECD countries.

The drop in public investment is a result of a widespread policy shift away from social housing construction and towards housing subsidies for low-income renters, according to Boris Cournède, deputy head of OECD’s public economics division. This shift took place over 2000-2010, although “since 2010, housing allowances have edged down too,” he explains. Although post-pandemic recovery packages include the provision of social housing as a priority for several EU member states, including Greece, Ireland, and Luxembourg, there remains a significant funding gap of 10 billion euros per year to meet the objective of low-carbon renovation of the existing stock of affordable homes by 2050.

Greener housing could make all the difference

Alongside the provision of housing, decarbonisation is essential for effective climate action. Residential housing accounts for 17 per cent of energy and process-related emissions of greenhouse gases and 37 per cent of emissions of fine particulate matter globally. Decarbonisation of the building stock has the potential to make a decisive impact. Leading buildings sustainability thinktank Buildings Performance Institute Europe (BPIE) estimates that “moderate” policies could reduce emissions by 42 per cent by 2030. More ambitious policies promoting deep renovation combined with renewable energy targets could cut emissions by 60 per cent, according to BPIE’s analysis.

The OECD has recommended a number of actions that policy-makers can take to tackle these cross-cutting challenges and make housing both greener and more accessible. First, investing in building green social housing, and second, subsidising the retrofitting of the existing housing stock. More investment in social and affordable housing brings the dual benefit of protecting low-income or vulnerable households, while directly expanding the housing supply, thereby alleviating upward pressure on house prices. Oliver Rapf, executive director at BPIE, argues that, “There should not be a distinction between green and grey social housing. All public funding should support the green transformation of society, and a large share should be dedicated to vulnerable groups in society.” Regarding the public investment into retrofitting, Rapf highlights the potential for wider economic stimulus: “The right mix of financial support schemes, well-designed for specific target groups, can trigger private investment by a factor of 5 to 10 for every euro spent from public funds.”

The cost of living crisis as well as the fossil fuel import dependencies highlighted by the war in Ukraine  add further impetus for national governments to invest, and set appropriate frameworks for private sector investment, in affordable and sustainable housing. “High energy prices, while weighing on purchasing power, also increase the return on energy-saving investment. The question of funding this investment is very important to address, starting with low-income, liquidity-constrained households,” says Cournède.

At the European level, the main policy drivers under the EU Green Deal include the Renovation Wave strategy that aims to double the renovation rate. Although it is not binding legislation, the Renovation Wave sets priorities (including decarbonisation of heating and cooling and tackling energy poverty) and highlights available European funding for renovation. Connected to this, the EU-level Affordable Housing Initiative is creating 100 lighthouse projects based on small district approaches, ensuring social housing providers also benefit from the renovation wave.

Another key policy instrument is the Energy Performance of Buildings Directive (EPBD), the keystone of EU building legislation, a revised version of which is currently being debated in the European Parliament. The revision includes drivers such as “minimum energy performance standards” regulating the energy use in buildings. Such standards are already proving effective in driving decarbonisation in several buildings sectors in the UK and the Netherlands, for example by requiring rental properties to achieve a reasonable energy performance. Advocacy groups such as Housing Europe, however, warn that these tools should be used with care to avoid worsening the affordability crisis.     

Stronger regulation can change the game

Green Party Member of the European Parliament, and rapporteur for the EPBD revision, Ciarán Cuffe is confident that the draft legislation will help to set a strong regulatory framework for affordable and sustainable housing.

“We’re looking to expand the incentives for investing in social housing by ensuring that member states implement minimum energy performance standards that target the worst-performing buildings and low-income households”, explains Cuffe. 

This ambition must be matched by the member states. National governments will have to oversee the increase in energy performance standards of their building stock as well as provide targeted funding schemes for vulnerable households and reporting on the measures they are taking to decarbonise the building stock in their national building renovation plans.

For Cuffe, the role of finance in the draft revision is vital: “We want the member states’ reporting (via the national renovation plans) to include the measures that they are undertaking to attract financial investments from the private sector.” Using public finance to offer subsidies, zero-interest loans, and tax credit schemes to stimulate the renovation market have proven effective in triggering private investment, with public-private investment ratios ranging from 1:2 to 1:83 for every euro of public money spent.  Article 15 of the EPBD sets out the financial incentives for renovations and references existing EU-level funding streams include the Recovery and Resilience Facility,  the Social Climate Fund, and the European Regional Development Fund.

Ambition at the European level must be matched by member states.

Cuffe reckons that major players in public finance are gearing up for large-scale financing of retrofit. He says: “My office has been in touch with both the European Investment Bank (soon to be rebranded as the “Climate Bank”) and the European Central Bank in order to get an understanding of the financial institutions’ perspective and I believe that there is support for increasing renovations across Europe once we have a solid regulatory framework in place.”

The view that legislation has a crucial role to play is shared by Dominic D. Keyzer, global sustainability lead at Dutch multinational and global financial player ING. Keyzer and his team are responsible for the global integration of ING’s sustainability strategy into retail banking and ING’s sustainability activities across 25 markets. “ING has been actively involved in the sustainable housing agenda since at least 2017,” says Keyzer. The bank offers green mortgage loans in the Netherlands and Poland, as well as eco-renovation loans in Belgium. In Germany, ING is collaborating with the German state-owned KfW, the world’s largest national development bank, to deliver a new set of KfW subsidy programmes with a focus on financing energy-efficient real estate.

Clearly, for overall decarbonisation of the residential buildings stock; “there is already significant interest from banks – and commitment – as we ourselves are aiming for net zero,” says Keyzer. “However, without firm regulation to enshrine the EPBD and other Green Deal targets, that can encourage homeowners towards sustainable renovations, we predict that customer demand will not deliver the required change in the next few years. Regulation can play a key role in moving the demand, and that would be a game-changer.”

Local and national initiatives are blazing a trail

Many worthwhile programmes supporting the provision of sustainable and affordable housing are already operating at local and regional level across Europe . In Ireland, the Better Energy Warmer Homes scheme has provided free energy upgrades to households in receipt of social welfare payments since 2000. The Renovatieversneller (renovation accelerator) in the Netherlands has a budget of 100 million euros (2020-2023) and provides subsidies and technical support to social housing providers. In Denmark, a fund established in 1966 finances renovation and new builds for social and affordable housing. These initiatives are in part due to a long-term trend of national governments allocating more housing responsibilities to the local level, coupled with local governments’ rising ambition for sustainable and affordable housing, particularly in city administrations where housing shortages are most acute.  

The OECD report Brick by brick notes that, “Over the last 30 years, many national governments have implemented policy reform to allow local governments to assume a larger role in developing, coordinating and implementing housing policies, including those focused on the social housing stock and affordability challenges.” Subnational governments play a critical role in the provision of social housing along with responsibility for the bulk of housing expenditures.  But with the overall decline in public investment in housing, local government may not be able to access adequate financing from central government to be able to respond to local housing needs.   According to the recently published OECD report, Decarbonising Buildings in Cities and Regions, these administrations are often more ambitious than national government when it comes to sustainable buildings. The report highlights that, “88 per cent of the cities and regions surveyed demand higher energy efficiency standards than the national level in building energy codes, and 25 per cent even call for a net-zero energy level”. However, capacity gaps remain, with lack of finance identified as the leading challenge (see figure below).

It is clear there is a need for more coherent, streamlined action between national and subnational governments, as well as within national governments as in most countries housing policy involves several ministries. In Europe, the affordable housing sector ranges from 4 per cent of the national stock (in Hungary) to 35 per cent in the Netherlands, with the public, cooperative, and social housing sector forming an average of 11 per cent of the total housing stock across the bloc, making it a key player in driving the market demand for sustainable housing.

Against this disparate background, “we see that collective solutions are required to create change,” says Keyzer. “That’s why we intend to partner and innovate with other actors in the housing market.” As the primary bank for larger housing associations in the Netherlands (where 1.2 million homes are owned by housing associations), ING is providing advice and 50 million euros in low-cost financing for retrofit via the “Warmtefonds” (national heat fund).

From crisis to lasting change

The war in Ukraine adds yet more momentum to the broader decarbonisation agenda due to the political necessity of reducing Europe’s dependency on Russian fossil fuel imports.  As to what this means for prioritising low-carbon housing, Rapf sounds a note of caution: “I definitely observe more political attention on solutions to decarbonise buildings, but I also see an imbalance in favour of certain technologies. What’s lacking is a comprehensive approach which would reduce energy waste in our buildings so that the reduced energy demand could be supplied exclusively by renewable energy. There seems to be a lack of political understanding that energy conservation and growth of renewables have to go hand in hand.”

The housing shortage, rising costs of living, and the need to limit fossil fuel import dependency together make a powerful case for radical public intervention.

From a political perspective, Cuffe is unequivocal: “All the money we spend on fossil fuels helps fund Putin’s murderous war. This is the opportunity to make the switch towards a renewables-based economy both from an environmental and moral perspective. More fossil fuels is not the answer to a crisis made worse by our over-reliance on fossil fuels. The best way to isolate Putin is to insulate our homes.”

Every crisis contains within it the seeds of opportunity. The widespread housing shortage, rising costs of living, and the political necessity of limiting fossil fuel import dependency combine to make a powerful case for radical public intervention in the housing market. Aptly described by Housing Europe as “the soul of the Green Deal”, the provision of sustainable and affordable housing is a central component of a truly just low-carbon transition for Europe.

Critical Understanding: The Changing Politics of Science

France was once the country of the Enlightenment. Today, it is witnessing a widespread and growing public distrust in science, to an extent unique in Europe. Argument and critique are key to democratic debate. But when you cannot agree on the facts, you soon run into trouble. Edouard Gaudot sat down with physicist Étienne Klein to discuss changing public attitudes to science and the role of education.

Edouard Gaudot: It seems that public scepticism has been growing for at least 15 years, a process which has only been accelerated by the pandemic. Are people losing trust in science?

Étienne Klein: A 2021 report by the French Council of Economic Analysis took stock of how the Covid-19 crisis in Europe has impacted the economy, mental wellbeing, and trust in science. Interestingly, trust in science has remained at 90 per cent. This figure must be taken with a pinch of salt, because it is not clear exactly what it refers to, but it is a high number nevertheless.

The question “Do you trust scientists?” can be understood in several ways. The first would be: do you believe scientists are being truthful, and if so, does this apply to all scientists or just the ones you prefer to listen to? The second meaning would be: do you trust science as a knowledge process capable of generating objective, “scientific” results? The third aspect would be: do you trust that science can meet the challenges we are facing in terms of ecology, climate, biodiversity, and so on?

The idea of ​​doubt, inherent to research, has come to colonise the very idea of ​​science.

Regardless of one’s understanding of the question, trust in science has remained more or less stable in most European countries. The exception is France, where it fell by 20 points in 18 months – a huge drop. What is the reason for this “cultural exception”? Is it how science and research were spotlighted during the pandemic? Were the debates too focused on personalities? Were controversies artificially manufactured?

It seems to me that it is not so much that we don’t trust the experts. It is rather that more, and new, voices are gaining exposure. These voices would not have received a platform a few years ago. Is this some kind of democratisation in our relationship to knowledge and science? Or is it the result of confusion over what science is? My hypothesis is that we have confused science with research. The idea of doubt, which is inherent to research, has come to colonise the very idea of science.

It would represent, paradoxically, a certain progress of the critical spirit.

Critical thinking can be good and bad. Good critical thinking is when you subject your thought to criticism. All true thought is critical. “To think is to think against your brain,” said Gaston Bachelard. But if you are constantly reinforcing existing patterns of thought through confirmation bias, you can no longer really be said to be thinking. The critical spirit that I see, particularly in online comments, is more about criticising the thought of others – not your own.

Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
This article is from the paper edition
Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
Order your copy

How do you distinguish between the healthy questioning of information and an unhealthy conspiratorial train of thought?

We cannot immediately speak of conspiracy theories because there is a form of conspiracy theory that is hyper-rational rather than irrational. It plays the game of minimal causality: a very small number of causes explain all the phenomena before us. I once spoke to a conspiracy theorist and I was taken by their very skilful use of scientific argument that reversed the burden of proof. When asked to prove that there was a conspiracy, they replied: “Prove to me that there wasn’t one,” which was materially impossible. They argued that the absence of evidence is not evidence of the absence, which is also true, of course!

In his book Truth and Truthfulness (2002), Bernard Williams explains that two contradictory currents of thought exist in postmodern societies like ours, which, by a perverse effect, instead of fighting each other, feed each other. The first he called the “pleasure of truthfulness”. It is the idea that our European societies are educated and informed, and therefore the public does not want to be fooled by the discourse of power, elites, institutions, or lobbies. Obviously, a desire not to be fooled is perfectly healthy in a democracy. It should be encouraged, because it is based on the idea that there is an almost intrinsic link between knowledge and the “Republic”.

The pandemic exposed the limits of popular science, generalised for the mass audience.

This healthy desire for truthfulness should aim at identifying truth. What Williams shows is that, in reality, it triggers a generalised critical spirit across society that undoes the idea that there are verified truths. As soon as we come across truth, we ask ourselves whether it is true. Are there not contextual factors at play? Has this information been manipulated? The desire for truthfulness thus feeds a denial of truth, which in turn creates mistrust of the powerful: of political, institutional, and expert discourses.

This dynamic had been identified before the Covid-19 pandemic. The pandemic exposed the limits of popular science, generalised for the mass audience; it only works for those for whom it works, and many among the public have not had direct contact with scientific arguments. They drink from other sources. When I say that, I do not want to give the impression of having an elitist discourse. It’s not that there are scientists on one side and the general public on the other. Scientists themselves are competent only in and around their own discipline.

Moreover, I am not defending an academic conception of democracy; a citizen who knows nothing about science is no less a “good citizen” than somebody interested in it. But what worries me is that there is a part of the public that can be easily manipulated and deceived. The question is, how can we reduce this risk? If we want a proper democratic conversation about technology, we’ll need to make sure that activism and participation are also backed up by prior knowledge.

At the heart of the articulation between science and power is the question of how to link scientific knowledge about facts such as biodiversity loss and climate change to public discourse and eventual action.

This is exactly what concerns me, and I don’t have any solutions. On matters of technology and ecology, my observation is that activism and competence are not necessarily correlated. In France at least, having a clear position, pro- or anti- something, seems to absolve one from the obligation of educating oneself about the matter. We hardly know what GMOs are, nor how nuclear reactors work, nor by what miracle our telephones send messages to the other side of the world. But when a pollster asks us about these subjects, we do not hesitate to answer yes or no. How can we explain this readiness? Well, we’re not making a judgment on the technologies themselves but the images with which we associate them. All technologies produce a “halo effect”, as the philosopher

Gilbert Simondon pointed out: they radiate a symbolic light, sometimes positive, sometimes negative, which goes beyond their own reality and spreads in its surroundings, obscuring perception of the technology as it is.

Behind this observation lies one of the limits of the Encyclopaedist project of the Enlightenment. They believed that the more technical objects there are within the population, the better the general understanding of the scientific principles underlying them would become. Technology would be a vector of pedagogy: it would teach, by its very presence, the sciences from which it came. Today, this is simply not the case. Even an engineering student will struggle to explain how a mobile phone works, and how a message can be sent instantly from a miraculous screen to anywhere in the world. A magical relationship to technical objects thus develops. Their ease of use is completely independent of the knowledge that we have of their functioning.

In the preface to his book Le Contrat naturel, philosopher Michel Serres deplored our increasingly divergent educational trajectories. On the one hand, there is education in science and the description of the world and, on the other, education in the human sciences and prescription for the world.

This is less true in Germany, thanks to the promotion of technical education and lifelong learning. But in France, there is a kind of determination that is made at a very young age. The sciences and mathematics are used to select an elite who will populate the amphitheatres of the Grandes Écoles, when we should be more concerned about the general educational level of the population.

Until recently, you could stop doing math- ematics in France at 16. You try it out, and if you don’t do well then that’s it for life. I’ve taught different types of audiences and I can tell you that these are glass ceilings. They prevent certain people, however intelligent, from ever moving past the traumas of school and believing that they are even capable of thinking about science.

In an ideal world, what would the European education system look like? What should we have learned by the time we leave school?

The question of what to teach students is delicate, because all knowledge is available on the internet to anyone who wants it. What can we teach them that they can’t find out for themselves?

I think that teaching should therefore focus on learning. You should learn to calculate, to write, to understand, to reason. Alongside laying the foundations to learn later by oneself, we should try to distil what Einstein called the “eroticism of problems”, a way of presenting things that creates an addiction to emotions, stories, characters, and paradoxes around knowledge. It would be a way to exploit the deep, insular joy that arises in the mind when you finally grasp something you have been making an effort to understand. Understanding, finding the key to a discovery, or verifying an elementary physical law: this is what moves you and takes you away from your usual ways of being in the world. Without it, we’d be left with poor knowledge that is hard to even distinguish from beliefs.

This is why, a few years ago, I suggested to [former French Education Minister] Luc Ferry that we should teach each year, from kindergarten to the end of primary school, the story of a discovery. The real story, not the legend: what were the arguments, why at one point did almost everyone agree? This class would be compulsory, but it would not be graded. This would make it possible to learn, from specific examples, the difference between knowledge and belief.

Can we democratise science? Can we have a citizen science without impoverishing science?

I do not like to speak of the “democratisation of science”. It is so ambiguous. This formulation suggests that science is inherently democratic or could become so. However, it is not, nor does it want to be. Scientific results cannot be determined by a vote. David Hume said that truth is the one limit to the sovereignty of the people. If a large majority of people decide that Earth is at the centre of the solar system and that the sun revolves around it, it will not make any difference to the real motion of the planet around the sun.

The right of citizens to ask questions, investigate, hold opinions, and challenge researchers and governments nevertheless remains absolute. Their questions should be answered as honestly as possible. But having an opinion is not equivalent to knowing whether a scientific statement is true or false.

Moreover, the independence of scientific truth takes nothing away from individual freedom: neither Newton, nor Darwin, nor Einstein were potential dictators. On the contrary, it protects freedom, at least in a democracy. Because when power lies, deceives, or is mistaken, the individual can claim this truth to contest it.

What about AIDS research, for example? Immense progress has been made as a result of patient pressure.

Yes, but this is participatory science. France has done the same thing for biodiversity, with censuses of endangered species, for example. These are people who are not in the laboratories but who help to develop knowledge through personal work that is collected, pooled, and then analysed by others. Patients with a new disease, therefore partly unknown, acquire knowledge, which can help doctors, steering them towards avenues that they may not spontaneously have considered.

The independence of scientific truth takes nothing away from individual freedom.

When we speak, admittedly wrongly, of democratising science, we are indeed talking about democratising the power that science provides.

Yes. Encouraging people to take part in science is a great initiative. It allows us to understand its various methodologies.

In this regard, the pandemic was a historic opportunity to explain scientific methodologies to the general public in real time. For example, we could have explained in a very accessible way what constitutes a double-blind trial, a randomised trial, the placebo effect, or the appropriate use of statistics, which can be very counter-intuitive. Remember Angela Merkel’s patient, now-famous explanation of the “exponential function” at a press conference. That sort of education should have been on the evening news everywhere.

Ultimately, can we entrust government to scientists?

No. Science produces knowledge, but it also produces uncertainty – a very special type of uncertainty. We cannot know from scientific knowledge alone what to do with it. Biology has shown us how to make GMOs, but it doesn’t tell us if we should or shouldn’t do so.

Science today is no longer embedded in the idea of progress. The word “progress” itself is used less and less. It has almost disappeared from public discourse, to be replaced by the word “innovation”. One could say that this switch did not change anything, because these two words are, in a sense, almost synonymous. But on examination, it appears that our discourse on innovation is a radical departure from the rhetoric of progress. To believe in progress was to agree to sacrifice the personal present in the name of a certain idea, credible and desirable, of a collective future. But for such a sacrifice to have meaning, there needs to be a symbolic attachment to the world and its future. Is it because such a connection is lacking today that the word progress has disappeared or is cowering behind the concept of innovation, now on the agenda of all research policies?

If you listen to a lot of today’s discourse, what is most important is not innovating to invent another world but preventing the disintegration of the one we have. It is the critical state of the present that is invoked and not a certain configuration of the future, as if we were no longer capable of enunciating an attractive common purpose. This argument is based on the idea of a time that corrupts, a time that damages beings and situations. Yet such a conception turns its back on the spirit of the Enlightenment, for which time is, on the contrary, a constructor and accomplice of our freedom – provided, of course, we make the effort to invest in a certain representation of the future.

It is up to citizens to determine what they wish to build with new technologies. Many are calling for debate. But the very idea of debate in a world of polarised opinions, with little knowledge, is difficult to put into practice. How can we organise instructive debate involving citizens and experts? Where do we draw the line between popular science, citizen participation, and political power? What we need is for competent people, who are generally moderate, to get involved wholeheartedly.

Insights from the Education Nation: The Case of Estonia

In recent years, Estonia has emerged as an educational powerhouse. With an approach to education that combines play and child-centred learning with new technologies, the success draws on lessons from elsewhere but also a long heritage of Estonian pedagogy. Maria Jürimäe traces the history of public education in Estonia to explain the link between education, democracy, and equity in one of Europe’s smallest countries.

Estonia is a small country, but its education system is increasingly recognised as one of the most successful in the world in international rankings such as PISA. Estonia is also known as a “digital society” – e-Estonia. Everything from voting to creating a small business can be done with just a few mouse clicks. It also has a reputation as a country of song, which holds massive song festivals and whose Singing Revolution paved the way to independence from the Soviet Union in the late 1980s. But how are these qualities connected?

For Estonia, education is about more than knowledge and skills: it is key to the country’s identity and culture. This importance is encapsulated in the slogan “Education Nation”. The Estonian educational system has deep roots and the core of its educational thought remained strong throughout the Soviet occupation. Over the past 30 years, education has proven a key means for Estonia to build its independence and develop as a prosperous and resilient society.

The roots of Estonian education

The roots of public education in the Estonian language can be traced back to the Lutheran Reformation in the 16th century. It is a tenet of Lutheranism that every Christian should be literate, to be able to read the Bible. Under Swedish rule from the 16th to the 18th century, this idea spread and the level of literacy in Estonia increased. By the time Russian Tsar Peter I conquered Estonia in 1710, the first Estonian-language books had already been published and a system of elementary education was in place. At the beginning of the Tsarist empire, Russia allowed the Baltic states relative autonomy under a doctrine known as the “Baltic Special Order”. Estonia’s education system was thus able to operate without interference in the 18th century.

From the middle of the 19th century on, Estonia underwent a national awakening. Its network of public schools grew, the first newspapers were founded, and song festivals and associations of peasants, Christian groups, and literary circles emerged. The period of Russification, whereby the Russian Empire sought to impose Russian culture and language across its dominions from the mid-19th century on, took years to reach border areas such as Estonia.

Estonia may not be strong, so it must play smart.

Yet from 1885, Estonian primary schools were forced to teach in Russian and most teachers were replaced. This period lasted until the first Russian Revolution in 1905. Up until the 1917 Revolution, most schools still had to teach in Russian. The result was a decline in the quality of education, as children were forced to learn by memory rather than developing real understanding. But it was through this experience that the foundations of the modern education system began to be laid.

To resist the pressures of Russification, the Estonian national movement developed the concept of national kindergarten. The idea was to guarantee that children’s early education would still be in Estonian. The first Estonian- language kindergarten was opened in Tartu in 1905.

Other predominantly Lutheran countries, such as Finland and Sweden, also have a long tradition of public education. However, Estonia’s experience of colonisation and forced language change left an indelible mark on its collective memory and built an understanding of the strong link between public education, culture, and identity.

Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
This article is from the paper edition
Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
Order your copy

Estonia gained its freedom from Russia in 1918 after winning a war of independence in the aftermath of the First World War. Many former schoolteachers were still around to once again teach in Estonian, and many younger teachers joined their ranks too. An Estonian curriculum, cutting edge for the period, was quickly developed.

Johannes Käis, a leading figure in the restoration of Estonian education, was key to this development. A man ahead of his time, he was active in teacher training, curriculum development, and textbook writing. His ideas emphasised integrated learning and individual learning paths to develop functional literacy and critical thinking skills. His approach also included practical and work-related topics, as well as outdoor learning and experiments. While the older generation of teachers sometimes struggled, his students trained a younger cohort of teachers in this spirit.

The early kindergarten teachers were also professionally trained by the leading Estonian pedagogue Carl Heinrich Niggol. Many studied in Europe and incorporated the latest approaches developed by educational trailblazers such as Maria Montessori. Inspired by the German pedagogue Friedrich Fröbel, kindergarten was play-based and influenced by the Estonian tradition of song, nursery rhymes, dance, and crafts.

Resistance through education

While much had been achieved in 20 years of Estonian independence, these ideas were suppressed after the Soviet occupation in 1945. It was no shock to Estonians. Teachers had heard their parents’ stories of life under Russification. In 1945, however, education leaders in Estonia managed to successfully make the case that public education in Estonian should continue. For a country whose population was nearly completely literate, changing the language of instruction would undermine the quality of education. What’s more, on paper, the Soviet Union supported the autonomy of all nations.

So education in Estonia became organised in a parallel system, with Estonian-language schools in place alongside new Russian-language schools that followed the standard curricula taught in most Soviet republics. The number of Russian schools was initially small but grew fast because of an active migration policy. However, most schools continued to teach in Estonian. The curriculum was a translated and adapted programme developed by the Estonian Socialist Republic. It lasted one year longer and included special courses in Estonian history and literature. These courses looked ideologically appropriate from the outside: they described the hard work of Estonian peasants under German rule, the harsh punishments they faced, and the hypocrisy of the Church. But people who had lived in a free country knew how to read between the lines, and teachers deliberately taught the material in this way too. Soviet Estonian literature and poetry have many layers and sometimes sharp sarcastic humour, which a skilful teacher can use as they will.

Meanwhile, the children of the Russian-speaking migrants who came from all over the Soviet Union to enjoy Estonia’s “Western” way of life were educated separately in the parallel system. They lived in their Soviet World. The same uniform texts and curricula were followed from Karelia on the Finnish border to Siberia thousands of kilometres to the east.

The Soviet system of terror and repression did not tolerate opposition, so teachers in Estonian-speaking schools played the game and kept up appearances as “beetroots” (red through and through). But really most were “radishes” (red on the outside, white on the inside). After the occupation, some pupils of Käis and Niggol were killed, others were sent to Siberia, and some fled as refugees to Western countries. But most stayed in Estonia and continued their work as teachers and teacher trainers. Soviet education required all teachers to take a one-month training course every five years and these courses were opportunities to pass on many of the old ideas and methods to a new generation of teachers. Thus strong communities of practice where the best didactic ideas were learned and shared continued to exist.

Across the Baltics, public festivals and demonstrations, often organised around environmental causes, where traditional and newly written songs, were sung emerged as key moments of resistance.

In kindergarten, Estonian teachers enjoyed an even better situation. In the 1950s, the Soviet curriculum was translated into Estonian. But from 1968, a special programme was developed by local experts, many of whom were women who had studied under Niggol in the 1920s. Their programme was ostensibly prescriptive, decorated with red quotes and dedicated to topics such as Lenin’s childhood and the “friendship of all workers”, but the true emphasis was on the approach. Concepts such as developmentally appropriate learning, the value of play, and the importance of physical education, music, and crafts were central.

In the 1980s, a Soviet period of Russification began. The Estonian-minded minister of education was replaced by a Russian-minded official. The number of Russian lessons was increased, and translated Soviet kindergarten material began to be introduced. But by the time it was printed in 1987, it was already too late. The Singing Revolution had already begun.

In Estonia, the Singing Revolution refers to the events that helped pave the way for the fall of the Soviet Union and the restoration of independence. Across the Baltics, public festivals and demonstrations, often organised around environmental causes, where traditional and newly written songs, were sung emerged as key moments of resistance. Teachers were one of the groups able to organise most quickly in the window opened by these events. The first congress of teachers was held in 1987. The ideas discussed there around competency-based and integrated education match the concepts referred to today as 21st-century skills, but correspond just as closely to the ideas developed by Estonian pedagogues such as Käis in the early 20th century.

Teachers were among the first actors to seize the freedom of the Singing Revolution. I was a pupil in Year 7 when the Singing Revolution began. My literature teacher had always been “state loyal” and followed the official curriculum, but she also taught us to love literature and read between the lines. So while my first essay that year was “Why I honour Pavel Korchagin”, about the protagonist of Nikolai Ostrovsky’s Soviet classic How the Steel Was Tempered, my last was “What does it mean to be Estonian”. Around the same time, my history teacher began to introduce the class to the history of other countries behind the Iron Curtain, such as Poland, Hungary, and Romania. They began to teach the topics that they truly felt to be important. Estonian schools thus became free before the country itself.

Education after independence

In the immediate aftermath of independence in 1991, there were no public curricula. As developing them takes time, schools and kindergarten were free to develop as they wished. Most schools continued with strong subject-based teaching, which was quite good in Soviet schools too, especially in mathematics and science, but added newly (re-)discovered ideas of directed enquiry learning, active learning, and freshly awakened national spirit.

After the fall of the Iron Curtain, Estonia, small and agile, was open to information and innovation. From 1994 on, the International Step by Step Association began training Estonian teachers to create child- centred learning environments with flexible classrooms and apply democratic approaches. The older generation was happy to discover how similar the ideas were to those that Käis had introduced almost a century earlier.

Many of the reforms introduced by Estonia in this period proved to be ahead of their time. The idea of general competencies, such as problem solving and teamwork, was brought into the general curriculum in 1996. The educational attainments of countries such as Canada and Finland were an inspiration, but Estonia’s success was built on the initiative and readiness that had already been demonstrated by teachers at the grassroots. The general curriculum supported their independence, giving schools both the freedom and the obligation to develop their own plans. Communities of practice, where teachers can learn new methods of instruction that are both proven and innovative, were already strong during the Soviet period. However, they have since taken on a successful new guise in the form of professional learning communities – not so much learning from experts as being a specialist in the field of teaching and sharing your expertise with colleagues.

In the background of this progress was Estonia’s investment in digital policy, especially digital education. The government’s Tiger Leap programme equipped schools with computers and trained teachers to use them effectively in the classroom. Today, computers are widely used from kindergarten on and Estonian children learn to code from an early age.

Reasons for success

So why are Estonian schools at the top of the PISA rankings? If someone knew the whole answer, it could possibly be multiplied and used everywhere. The reasons can be distilled into a few elements.

A first aspect is an approach to education that values all children. Classes are organised in a student-centred way, which means that the aim is to find what they are good at and enjoy, bringing out the best in them. Education is also age appropriate. Compulsory school only starts at age 7, while early education is based on play. Teaching is organised along the lines of integrated learning, especially in the early and primary years, where different subject areas are combined around specific themes and projects.

The second strength of the Estonian system is the large degree of autonomy afforded to teachers and education institutions. The state trusts its educational professionals, and the curriculum is only minimally prescriptive. The external monitoring system, known in many countries as “inspection”, is instead a system of educational consultation. Used in cases of need, this consultation is led by teacher communities and often organised through professional learning communities.

The third aspect is critical: the Estonian education system is based on equity. The general education system in Estonia is free, and parents do not face hidden costs. The number of private kindergartens and schools is increasing, but these also contribute to keeping the public system on its toes. What’s more, the school system does not segregate pupils based on ability but keeps pupils together in their learning path. The only form of segregation that exists is between Estonian-language and Russian-language schools. Finally, Estonia is not without income or wealth inequality, but the gap between the richest and poorest is not comparable to some other countries and Estonia never really developed a class society.

A long history of foreign rule – first, by Germans, then Swedes, then Russians – helped produce survival strategies.

Estonia’s size and history are also part of the story. The population of the country is around 1.3 million people, of whom 1 million are Estonian speakers and the remainder Russian speakers. This means that Estonia is the smallest language community in Europe that handles its affairs in all areas of life, from the machinery of government and education to PhD level to a legal system and a literary and artistic culture. This is a source of both pride and opportunities for self-development for all of Estonia’s citizens. The country’s size also allows and obliges it to be flexible, as seen in its early adoption of digital technology. Estonia may not be strong, but it can play smart.

The final element to stress is early childhood education and care. Estonian mothers have the right to three years of maternity leave, during which their employers must guarantee their position. For the first 18 months, they receive a full salary (unless it is very high, but that is not a “problem” for most Estonian mothers). Later on, almost all children attend high-quality early years education provided by the state. The cost is reasonable, and families on low incomes can apply for financial support. These kindergartens offer a place to be a child in the time of childhood, to learn through discovery in a friendly environment and be immersed in Estonian culture through songs, nursery rhymes, and dances, as has been the way since the time of Niggol and his students. Visiting an Estonian kindergarten, you will not see school-like lessons, but rather active play, arts, and music.

Seeing the light

For centuries, Estonians have seen education as a tool for a better life, self-improvement, and enlightenment. Play-based early years combined with quality learning later have formed a platform for an internationally recognised education system. The state avoids dictating methodology and so learning can be student centred. Learning autonomy at the student level avoids over-testing and helps learners fulfil their potential.

Estonian education is also based on a certain element of positive nationalism. It is a small country, so it needs to support all its students to succeed. Its size also means that Estonia operates on the level of possibility: to make Estonia possible, everyone needs to play their part. A long history of foreign rule – first by Germans, then Swedes, then Russians – helped produce survival strategies. Passed down through the generations, Estonia was forced to be innovative, sometimes in hidden ways. Today this heritage has made Estonia the home of tech start-ups such as Skype and Wise. The combination of Estonia’s early switch to digital and student-centred learning also paid off during the pandemic, and many teachers were able to draw on pre-existing experience.

Still, the Estonian education system is not perfect. Teacher and school autonomy can also lead to stagnation. Some teachers may be experts in one subject but otherwise reluctant to teach new skills or try different approaches to learning and assessment. The situation in Russian-language schools is worse. Their teachers also enjoy much freedom, and many of them use Russian texts that present a propagandistic view of politics and history, including about Estonia’s place in the Russian Empire. Despite state resources, language learning is often a problem and their students do not always gain a full grasp of Estonian.

Education in Estonia has benefitted somewhat from public investment over the last 30 years. The Tiger Leap programme introduced digital technology to the classroom, and some schools and kindergartens have been renovated to offer excellent physical environments. Yet teachers’ salaries remain among the lowest in Europe, damaging the attractiveness of the profession. The war in Ukraine has underlined the most important values for a society. Now the Estonian government has invested in defence, education should be the next goal.

Russia and Ukraine’s Tug of War over Memory

After the fall of communism, the countries of the former Soviet Union started the process of reshaping their national identities in order to build their futures. Revising state-controlled history textbooks was one of the most important steps. Teaching a shared past plays a key role in constructing collective identities, but such narratives can also plant the seeds of conflict and division.

For many new post-Soviet states, the fall of the Soviet Union was a victory for self-determination and freedom. It was widely accompanied by a sense of patriotism and solidarity, then reflected in how these young states set about (re)writing their histories. In contrast, in Russia, the transition from communism to democracy was painful and disruptive, bringing not only economic chaos and poverty but also a loss of status after decades of global power.

In both Ukraine and Russia, the process of revisiting Soviet history textbooks became highly politicised. Political actors understood that the way in which historical events are remembered is key to the battle over national identity. Those who control the narrative are able to determine how younger generations relate to their history and conceive their future.

World War II was the largest military conflict in human history and left its mark on many nations. As such, memories of the war have always been political. Many eastern European countries saw their borders redrawn and their political regimes communised. In Ukraine and Russia, the memory of World War II remains crucial to the political struggles of today and helped feed the increasing polarisation that led to the February 2022 invasion: on the one hand, Russia as an aggressive enemy oppressing Ukraine; on the other, Russia as the benevolent saviour of Ukraine and Europe as a whole.

History as a battlefield

In Ukraine, the de-Sovietisation of history began shortly after the collapse of the USSR in 1991. However, the process of intensive historical revision only began under Viktor Yushchenko’s pro-Western presidency between 2005 and 2010. Yushchenko came to power with the ambition of consolidating a new Ukraine, entering office after surviving an assassination attempt during the election campaign he fought against pro-Moscow candidate Viktor Yanukovych.

Re-evaluating World War II was a key aspect of creating an anti-Soviet Ukrainian national history and bringing Ukraine closer to the EU. Debunking the Soviet myth of the war would help decolonise Ukrainian history. In 2006, Ukraine established the Institute of National Memory, which aimed to restore and preserve the national memory of the Ukrainian people, combatting historical myths and presenting its struggle for statehood during the 20th century. The institute encourages the “development of youth, patriotic, historic, and legal organisations in Ukraine that will promote patriotism among Ukrainian population”.

Controlling the narrative determines how younger generations relate to their history and conceive their future.

Over time, the institute proved to be relatively controversial. In 2015 it was involved in drafting the decommunisation laws that paved the way for the rehabilitation of ultra-nationalist leaders such as Stepan Bandera, who collaborated with the Nazis and contributed to the deaths of thousands of Jewish and Polish people.

Around the same time, Russia was also moving to revise its history by revitalising its Soviet past. In 2005, during his annual address, Russian President Vladimir Putin called the collapse of the Soviet Union “the greatest geopolitical catastrophe of the century”. This address came one month before a celebration to mark 60 years since the end of World War II.

Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
This article is from the paper edition
Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
Order your copy

By 2009, the representation of the Second World War in official statements and the mass media had become a battlefield between Russia and Ukraine. Partly in response to the presentation of Russia as an aggressor in the Ukrainian media, then-Russian president Dmitry Medvedev launched the Presidential Commission of the Russian Federation to Counter Attempts to Falsify History to the Detriment of Russia’s Interests. With a three-year mandate to “defend Russia against falsifiers of history and those who would deny the Soviet contribution to the victory in World War II” and reporting directly to the president, the commission was charged with collecting evidence on the falsification of historical facts and advising on how to deal with this. Medvedev justified its creation to counter supposedly “more hostile, more evil, and more aggressive” attempts to rewrite history to Russia’s disadvantage.

Since 2006, Ukraine has classified the Stalin-era famine, the Holodomor, as targeted genocide against Ukrainians. Russia’s response is that ethnic Russians also died of hunger during the same period in other parts of the USSR. At around the same time, Poland started investigating the massacre of thousands of Polish army officers by the Soviet secret police at Katyn during World War II. The Russian authorities refused to release information about this atrocity from their archives or to launch a new investigation. Medvedev’s Russia perceived these countries’ attempts to delve into key aspects of Ukrainian and Polish history as threats to Russia’s version of history and vision of the past.

The creation of the presidential commission was met with criticism by both the Russian opposition and former Soviet countries, including Ukraine. The former accused it of working to develop a state ideology, which was constitutionally banned at the time, and of rehabilitating Stalin and his policies. Some Ukrainian academics saw the commission as an attempt by Russia to whitewash Soviet history and justify its ongoing denial of human rights.

Ever more distant memories

Following his return to the presidency in 2012, Putin fast-tracked the imposition of a “new Russian history” curated to the political advantage of the regime. For Putin, shaping the historical narrative is a means to justify current actions through past events. The most flagrant example is Putin’s 2021 essay “On the Historical Unity of Russians and Ukrainians”, in which he argues that the two countries, along with Belarus, are one people. It was a clear marker on the road to the invasion in 2022, and one that was built on a long-standing process of rationalisation.

In 2014, Putin signed a law criminalising the denial of Nazi crimes and the distortion of the Soviet Union’s role in World War II. Infringements are punishable by five years’ imprisonment. The law was seen as a way to enable the creation of a monolithic, triumphalist narrative of history for the authoritarian state that Russia was becoming, curtailing freedom of speech and suppressing any voice that might express a more critical outlook.

For Vladimir Putin, shaping the historical narrative is a means to justify current actions through past events.

By 2015, Putin had created a consistent line on the history of World War II as part of a positive narrative for contemporary Russia: the war was an achievement of which the country could be proud, and the Soviet Union had played a central role in the defeat of Nazism. Unpleasant events had been historically necessary and were of little significance relative to other atrocities. In response, in 2015 Ukraine officially switched the day on which it marks the anniversary of the end of the Second World War from 9 May – as celebrated in Russia – to 8 May in line with other European countries. Instead of Victory Day, it is now known in Ukraine as the Day of Remembrance and Reconciliation.

Through the decommunisation laws adopted in 2015, Ukraine replaced the Soviet term the “Great Patriotic War” with the term used in Europe, the Second World War. It also prohibited the “propaganda of totalitarian regimes”, including by the “public denial of the criminal nature of the Communist totalitarian regime 1917-1991 in Ukraine and of the Nazi totalitarian regime, as well as the dissemination of information aimed to excuse the criminal nature of these regimes”. The law has been criticised for its broadness and vagueness, which leaves its application almost completely at the discretion of the authorities and makes it “nearly impossible for individuals to properly anticipate lawful or unlawful behaviour”.

Ukraine has not been the only actor to counter Russia’s historical narrative of World War II. The European Union also subscribes to the vision put forth by many former members of the Soviet Union. In 2019, a European Parliament resolution expressed concern over the Russian leadership’s efforts to “distort historical facts and whitewash crimes committed by the Soviet totalitarian regime”, regarding this as “a dangerous component of the information war waged against democratic Europe”. It called on the European Commission to decisively counteract these efforts. The resolution further stated that the Molotov-Ribbentrop Pact, a non-aggression agreement signed between Nazi Germany and the Soviet Union, “paved the way for the outbreak of the Second World War”. It compared the Soviet Union’s actions to those of Nazi Germany, affirming that the two countries cooperated politically, economically, and militarily, with the common goal of conquering Europe.

Instead of building bridges or opening up dialogue on different historical interpretations that could lead to a more complex, multifaceted version of events, the European institutions also engaged in the politics of memory, targeting the official Russian version of World War II specifically. One of Putin’s responses to these efforts was to launch a new Commission on Historical Education in 2021. Consisting of various state bodies including the secret services, its remit is to ensure “an aggressive approach to upholding the Russian Federation’s national interests linked with preserving historical memory and the development of educational activities in the area of history”. The creation of the commission coincided with the Russian Ministry of Education’s approval of school history textbooks presenting Russia’s invasion and annexation of Crimea as a “peaceful process” that involved no Russian soldiers.

Different textbooks, different stories

The historico-political dichotomy that has developed between Russia and Ukraine has been translated into their respective history curricula. Ukraine has gradually portrayed Russia as an oppressive and aggressive enemy, while Russia presents itself as the liberator of Europe, sacrificing its troops for the greater good of the continent.

In Russia, the approval of history textbooks has become heavily centralised. In the past, teachers could choose from a wider range of history textbooks, but during a teachers’ conference at the Kremlin in 2007, Putin claimed that “many textbooks are written by people who work to get foreign grants.” He accused their writers of dancing “to the polka that others have paid for” and vouched to only approve textbooks with “a more openly nationalistic view of the past”. He subsequently began to hand out grants to approved authors, and the government granted itself the power to decide which textbooks could be used. In 2013, Putin endorsed the creation of a standardised textbook presenting a singular version of Russian history, developed with the aim of promoting patriotism and a sense of civic responsibility.

In Ukraine, while there is greater textbook diversity, there is also substantial control over content. The Institute of History is tasked with examining textbooks and assessing their content “based on compliance with the task of the formation of national patriotism”. This ultimately also creates a singular vision of history to be presented in schools. The following example provides a striking illustration of the disparity between the two countries’ history textbooks. At the end of 1942, groups of Ukrainian partisans united to form the Ukrainian Insurgent Army (UPA). When the Nazis were forced out of Ukraine in 1943, the Soviets turned their attention to the UPA to prevent the development of an independent Ukrainian army. Fighting between the two forces continued until the UPA’s elimination in 1953. In Ukrainian textbooks, UPA fighters are presented as both “heroic and tragic figures”, liberating Ukrainian towns and villages while defending civilians and constituting “the avant-garde of the Ukrainian nation of victims”. In this way, the Soviet Union is portrayed as an enemy of Ukraine even after the end of World War II, bringing devastation and terror to the country. In Russian history books, in contrast, the UPA is described as a band of traitors who served Nazi Germany and supported the SS, aiming to destroy Soviet power with support from the West. Russian textbooks emphasise that, between 1944 and 1954, the UPA killed tens of thousands of innocent civilians.

A further example of the stark divergence between the Russian and Ukrainian textbook narratives is their portrayal of the beginning of World War II. According to the Russian narrative, the war started in 1941 as the Great Patriotic War to liberate parts of the Motherland after Russia was directly attacked by the Nazis. The war is portrayed as one of the most patriotic moments for the country: a fight for freedom and independence. With regard to the eve of the war, Russian textbooks only give a general overview. The Molotov- Ribbentrop Pact, which contained a secret protocol dividing eastern Europe into Nazi and Soviet spheres of influence, is presented as a necessary measure, justified by circumstances. There is no commentary on or consideration of the legal and moral considerations of the secret protocol. The fact that the countries mentioned therein quickly joined the Soviet Union is presented as a democratic choice rather than an imposition.

The EU subscribes to the vision of history that former members of the Soviet Union have put forth.

If Russian history textbooks gloss over the Molotov-Ribbentrop Pact, their Ukrainian counterparts give it a central role marking the beginning of World War II. The pact is portrayed as an indication of the “imperial nature” of both countries. When it comes to the overall presentation of the war in Ukrainian textbooks for students of all ages, both the Soviet Union and Germany are portrayed as enemies. In a fifth-year textbook, it is stated that neither Nazi Germany nor the Soviet Union were “concerned about the liberation of Ukraine and the establishment of an independent state”.

Shaping the next generation

Through the politicisation of history textbooks, the leaderships of both Russia and Ukraine are constructing and promoting specific perceptions of both their own nations and their neighbours. These textbooks work towards creating nationalistic populations, entrenched in their own collective identities. This presentation of history provides the basis for the political views and identities of today’s students and creates fertile ground for justifying hostile actions against other groups. The effects of the politicisation of historical memory can be observed in the considerable support among the Russian population for both the annexation of Crimea in 2014 and the full-scale invasion of Ukraine in 2022. Similarly, Ukrainian textbooks provide a longer historical narrative in which the Ukrainian people’s resistance to foreign domination can be situated.

The current conflict will likely only intensify the politicisation of history in the two countries. This process has already started. In Russia, textbooks for special lectures in 2022 will indicate that Russia did not invade Ukraine this year, but rather engaged in self- defence against external threats. During the current invasion, the Russian military has been accused of confiscating and destroying Ukrainian history textbooks, considered by the Kremlin as “extremist literature”.

The end of the conflict, whatever its outcome, is likely to result in a more entrenched and dichotomous vision of Russia and Ukraine’s past, paving the way for an even more bitter and disjointed future. However, we can also envisage non-divisive ways forward for countries with antagonistic versions of history such as Russia and Ukraine. These would be built around an understanding of history that goes beyond the logic of national stories defined against enemies and rival state projects.

Curricula and historical memory initiatives for all ages could be opened up to include alternative perspectives, common European readings, and the voices of groups that would otherwise be overlooked. The result of this would not be a unified national story but rather a more multifaceted and complex perspective on the past and its legacy. Cross-border exchange and discussion programmes could be imagined to help students view historical events through lenses different to their own. While the possibility of such initiatives seems distant for now, developing ways to understand the role of the past in shaping the present are key to a more peaceful future.

Bosnia-Herzegovina: The Power of Discovering Our Shared Humanity

Schools in post-conflict contexts face a unique set of challenges, trying to forge a path forward in societies that often remain deeply divided. In such environments, violence is far from an abstract concept confined to the pages of history books; its legacy remains present in multiple ways.

Two cases, from opposite ends of the European continent, provide fascinating vantage points from which to look at the role of schools: in both Northern Ireland and Bosnia-Herzegovina, the persistence of sectarian outlooks and a lack of political will to overcome them have hindered progress towards unity. In these parallel interviews, Shelley McKeown Jones and Sabina Čehajić-Clancy explore how the words, stories, and lessons spoken in classrooms every day can make a real difference. Understanding the effective approaches for overcoming divisions and fostering empathy and trust between groups in post-conflict contexts provide useful lessons about how to build stronger and more cohesive societies everywhere.

Green European Journal: The 1995 Dayton Peace Accords were designed to put an end to the violent conflict in Bosnia- Herzegovina. But has another consequence been to cement certain divisions? If so, how are these manifested in the education system?

Sabina Čehajić-Clancy: As well as being a peace agreement, this accord is our constitution: it sets up and structures our country and society, including education. That framework, which was simply handed to us, is by nature segregated. The system itself and the structures in place entrench and sometimes deepen the issues that arose through the conflict.

So our hands are tied to begin with, and it becomes difficult to even imagine, let alone implement measures to overcome segregation and promote inclusive education. As a result, peacebuilding in education has been completely taken over by the non-formal sector: NGOs, foundations, civil society organisations, and international organisations such as UN agencies. The formal educational system leaves little room for manoeuvre. If anything, these education structures are creating further divisions. We have 14 ministries that are in some way responsible for education. Fourteen, for a country of not even 3 million people! In Bosnia, the political elite in power has barely changed since Dayton. Their goal is not sustainable peace, integration, or inclusivity. Rather it is to maintain division, because this allows them to retain power. While there is no lack of good practices being implemented by the non-formal education sector, without addressing these questions at a formal structural level, it’s hard to foresee a sustainable solution.

Coming to terms with the past when it relates directly to us is not an easy task.

What are the biggest challenges in education in Bosnia-Herzegovina?

One of the main issues is that the country has become very homogenised, both in terms of the country as a whole, and in the cities, cantons, and villages. There are a few exceptions – communities where people from different ethnic national groups live together on relatively good terms – but, generally speaking, the country is physically segregated.

This homogenisation has been one of the most important consequences of the war. When you look at ethnic distribution before the war, it was generally a very blurred and mixed picture. But now the lines have been clearly drawn. This prevents any meaningful sustained contact with others. It is not that people never encounter those from other groups; they do, but it is a superficial form of contact. To create deeper bonds we need to live next to each other, and with each other; to share our daily lives. The second problem is the way we talk or don’t talk about the past and the conflict. What happened during the war is simply not addressed in formal education. It is as if history stopped in the early 1990s. Children and young people learn about it from other sources: from parents, the media, their peers, social media. These information sources are more biased than formal education, at least in theory.

Do competing historical narratives make it difficult to devise a single curriculum for all communities?

Competing narratives definitely exist and introducing them in formal education could just add more fuel to the fire. It all depends on the decision-makers. It is those who are in power and who make decisions on education who determine the process and its broader goal. Today their goal is not to create a peaceful and integrated society. As such, the better solution may be to avoid bringing these issues to the table at all in a formal sense while they are in power.

Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
This article is from the paper edition
Making Our Minds: Uncovering the Politics of Education
Order your copy

Learning about the conflict and its history is a very demanding task, psychologically speaking. It’s not an easy process to engage and come to terms with the past when it relates directly to us. If someone learns about atrocities committed by a group they love and with which they identify, this can put them in a very heightened emotional state and generate a lot of discomfort. Doing this in the wrong way can make the situation much worse. This is why some argue it’s better not to talk about it at all; to brush it under the carpet rather than risk opening Pandora’s box.

That doesn’t mean it’s impossible. As painful as it is to unpack different narratives and a difficult past, we have to do it. I believe there is a way to talk about the past, including conflict, without adding to divisions. But this requires a high degree of involvement and control from all stakeholders. It’s not enough to just get young people from different groups around the table and hope for a positive outcome.

Your work focuses on the psychological dimensions of conflict resolution. How does this inform the approaches you advocate for children and young people?

It starts with the premise that moral judgments are among the key drivers of how we behave towards others. If “we” perceive and judge “them” as being not only all the same, but also as being immoral – as being a homogenous, immoral social group, the “bad guys” – that’s where the problem starts. In post-conflict societies, these perceptions are accentuated because atrocities were committed. And they don’t come out of nowhere; they are maintained and fuelled by truths and facts on all sides. There is no side that hasn’t done anything wrong. People just pick and choose which wrongs to focus on. The goal is not to revise history or minimise immorality, but to stretch our understanding and perspective of who “they” are and what “they” have done, to understand “their” role in our shared history. We do this by focusing on and documenting the stories of what we call “moral exemplars”. These are individuals who, during the war, put themselves at risk in some way to protect or save the life of a member of a different social group; an “out-group” member. For example, the story of a Bosnian Serb who saved his Muslim neighbours and was killed by his own people as a result. These were gestures that went beyond just helping others, associated as they were with important risks.

There is a way to bring kids together, to bring the past to the discussion table, and to make it work.

We documented these moral exemplar stories, which are part of history, part of the truth. Yet they are not the stories that are taught, shared, or reported on. This allows for an expansion of what we know and how we think about history, particularly the history of the conflict. We then presented them to our participants and tested for any shifts in their thinking and feeling about and behaviour towards social out-groups. We observed strong effects across a range of variables. Crucially, we observed positive changes in inter-group trust, greater levels of forgiveness, increased hope for reconciled and better futures in our societies, and a stronger intention to engage with out- group members.

Most importantly, we have been able to replicate the success of this intervention across different contexts and cultures, including Armenian-Turkish relations, Polish- German relations, and most recently Serbian and Albanian relations. We also have data from Sweden, not a post-conflict country but one that is complex and culturally more heterogeneous now than ever before. We are also working on relations between Shia and Sunni Muslims in Pakistan. The fact that this approach works every time tells us that there is something very powerful behind it. This can and should be used in teaching about history and conflict in order to bring about sustained peace and better relations.

Controlling the content of the discussions that happen during contact between people from different groups has been shown to work. This demonstrates that there is a way to bring kids together, to bring the past to the discussion table, and to make it work. Instead of experiencing greater levels of animosity and prejudice and less tolerance, they walk out of these interventions feeling more hopeful, more trusting, and more forgiving towards the other.

You stress the importance of emotions for cultivating forgiveness and trust in post-conflict societies, even among younger generations who do not have living memory of the conflict.

When I began working on post-conflict societies, I took a very cognitive and rational approach to understanding reconciliation (speaking from a psychological perspective here, not legal, political, or historical). I started from the assumption that we need to change how we think about each other, the war, and the conflict, to change narratives or agree on a common narrative. I thought, “If only we tell people what happened and if only they accept it, we will be fine.”

Then, when I started actually conducting research with people, I realised how strong and prominent emotions are, and the extent to which they determine how people in these divided communities behave and think. I realised that emotions are a problem. In this case we are talking about negative emotions: fear, hatred, guilt, anger. They take over everything we attempt to do, and they colour our behaviours, but they’re also the solution. It’s not a cognitive, rational process; it’s very much an emotional process. What we need to do is find ways to transform these negative emotions and generate more positive feelings: about the self, about the home group, about the other group, about the past, and about the future.

It’s not just that “we need to love each other” and then the story ends. We need to come to terms with the past, and the wrongs done by our own group. I cannot be angry every time you bring up an atrocity committed by my group. Because if I’m angry, I’ll be defensive, and this creates further conflict. So the creation of positive emotional responses towards a whole range of issues must be embedded in the reconciliation process.

How can we design forms of contact that either transform and regulate negative emotions or create positive emotions?

To introduce new information, to have a discussion in which we can agree to disagree: even to get to that point requires some degree of openness and trust. They cannot be afraid of me, or the other. Because if people are closed off, we can’t reach out to them to intervene.

The question then becomes: how can we design forms of contact that will actually either transform and regulate negative emotions or create positive emotions? The moral exemplar intervention has proven effective in a range of different contexts. So the question is not whether it works, but why it works. The answer appears to be emotional: the stories that they hear induce a sense of moral awe, of inspiration, and of admiration. Kids are just blown away by these stories, and they create this positive, calming emotional backdrop that then opens up a psychological space for everything else to start to evolve.

What is the role of non-formal education in contrast to more formal education?

In general, non-formal education in relation to peacebuilding and repairing relations plays an important role in Bosnia-Herzegovina, particularly because formal education is doing so little, or sometimes even making the situation worse. These initiatives should continue and must be supported and funded. Having said that, not all of the initiatives being implemented and funded are bringing about change on the ground. There are limitations to how much they can do. The question of how to build a peaceful society together cannot be left in the hands of a few motivated individuals or a few great organisations. This must be the responsibility of our institutions, which have greater permanence and durability and should be independent of individual conflicts and schemes. That goes not just for Bosnia, but for all post-conflict societies.

Although political change seems unlikely in the short term, do you see any evidence of a shift in the identities of children and young people as a result of greater contact with others, maybe through social media or travel?

Honestly, I don’t know. Part of the new generation is open-minded, inclusive, and progressive in so many ways. At the same time, another part is more prejudiced and intolerant than their parents’ generation. It’s not an either/or situation.

The problem is that it seems to be precisely those who are more open-minded and progressive, and often more educated, who are choosing to leave the country. We are witnessing a flux of people leaving, a huge brain drain. I fear that this could have a real impact on society over the next decade. If you ask me about the future, I feel it could go in any direction.

Cookies on our website allow us to deliver better content by enhancing our understanding of what pages are visited. Data from cookies is stored anonymously and only shared with analytics partners in an anonymised form.

Find out more about our use of cookies in our privacy policy.