Recunoscând prosperitatea pe care un nivel ridicat de educație o promite publicului european, Uniunea Europeană s-a angajat să îmbunătățească sistemele educaționale din întregul bloc. Dar, neavând competențe majore în domeniul educației, se concentrează pe monitorizarea calității educației în statele membre, de la rata de părăsire timpurie a școlii până la frecventarea universităților. Constatările sale privind România oferă dovezi convingătoare pentru apelurile la reforme structurale ale sistemului educațional din această țară.

În ciuda diverselor reforme din ultimul deceniu, sistemul de învățământ din România este încă neperformant; în 2021, ponderea celor care au părăsit timpuriu școala a rămas la 15%, cu mult peste media europeană în scădere de sub 10%.[1] Mai mult de 1 din 5 tineri români în vârstă de 15 ani prezintă un risc ridicat de sărăcie educațională, neavând competențele de bază în citire, scriere și științe, în timp ce rata de absolvire a învățământului terțiar rămâne sub 25%, mult sub media europeană de 40%.

Confruntați cu o societate săracă, neimplicată și plină de corupție, precum și cu o cultură a muncii ierarhică și rigidă, mulți români cu un nivel de educație ridicat caută drepturi sociale și standarde de viață mai bune în străinătate, lăsându-și familia și prietenii în urmă. În prezent, aproape o cincime din populația României locuiește în străinătate, în special în alte țări din UE. Acest nivel de exod de creiere este excepțional de ridicat pentru un stat membru al UE și devastator pentru România. Pentru fiecare emigrant care a absolvit o facultate, România pierde aproximativ 45.000 de euro. Numai în sectorul medical, aproximativ 2 000 de absolvenți emigrează anual – echivalentul unei pierderi anuale de investiții de 90 de milioane de euro. Majoritatea nu se mai întorc niciodată să trăiască în România.[2]

Efectele pe termen lung ale recentei crize economice și de sănătate provocate de pandemie nu au fost încă pe deplin conștientizate. În ceea ce privește calitatea educației, profesorii, elevii și părinții au primit puțin sprijin pentru a se orienta în labirintul învățării digitale. În ultimii doi ani, aproape o treime dintre elevii români nu au avut infrastructura digitală necesară pentru a urma cursuri online, iar aproape jumătate dintre profesorii din țară au solicitat instrumente mai multe și mai bune pentru a preda online.[3] Aceste provocări pun un număr mai mare de tineri români în pericol de sărăcie educațională și excluziune socială pe termen lung. Cu toate acestea, în 2021, finanțarea sistemului de învățământ a atins niveluri scăzute record – doar 2,5% din PIB-ul țării și jumătate din media europeană – ceea ce arată că nu se vor lua prea multe măsuri pentru a preveni un nou declin. 

A devenit evident că educația joacă un rol crucial în consolidarea sau slăbirea democrației în România.

În contextul actual, este greu de crezut că românii se mândreau cândva cu școlile lor. Ambiția pentru un sistem de învățământ modern, echilibrat și democratic, după modelul celui francez și italian, a luat amploare în anii dintre cele două războaie mondiale. De la o generație la alta, profesorii și elevii au luat parte la transferul de cunoștințe și valori, în timp ce educația a fost văzută ca o trambulină pentru mulți tineri, adesea provenind din medii socio-economice dificile, pentru a-și găsi drumul în cercurile intelectuale.

Din 1948, ocupația sovietică a perturbat brutal acest sistem. Combaterea gândirii critice, a autodeterminării și a individualismului, reforma a avut ca scop reeducarea rapidă a arhetipului profesorului și elevului comunist. Educația bazată pe propagandă folosea două instrumente principale: frica prin violență verbală și fizică ca pedepse pentru comportament neadecvat și repetiția (memorarea cu sârguință a conținutului manualelor școlare traduse direct din limba rusă). 

Deși doctrina socialistă nu este singura vinovată pentru declinul pedagogic al României, această perioadă din istoria sa a cimentat malformațiile sistemice care se observă astăzi. În prezent, școlile sunt instituții controlate politic, încorporate în rețele ierarhice nepotice, în care se așteaptă ca elevii „model” să gândească, să crească și să acționeze la fel. Produse ale unui proiect pedagogic construit pe bazele teoriei behavioriste, profesorii sunt încă pregătiți să controleze sălile de clasă și să îi împingă pe elevisă absoarbăprograma dată. Programa rigidă, împreună cu rețeta anacronică de învățare „citește-memorează-reprodu”, garantează o experiență de învățare sub așteptări și neinteresantă în clasă și, chiar mai important, suprimă curiozitatea, creativitatea și gândirea critică.

Școala românească a viitorului 

Parcursul deconcertant al sistemului educațional românesc din ultimele decenii arată că este nevoie de o soluție mai radicală decât cea pe care niciun guvern nu a vrut sau nu a putut să o aducă până acum. Crearea unor școli primitoare pentru generațiile viitoare necesită explorarea intenționată a două dimensiuni complexe și interconectate. Pe de o parte, România are nevoie de un proiect pedagogic pe măsură, alimentat de viziune și potențialitate, și nu de o reparație a ceea ce există deja. În al doilea rând, având în vedere modul în care reformele au eșuat sau au fost inversate înainte de a avea vreo șansă de a se realiza, singura modalitate de a depăși impasul actual este de a revizui complet echilibrul puterii, precum și politizarea puternică a pozițiilor-cheie din sistemul de educație.

Înainte de a gândi o şcoală românească a viitorului, o întrebare care merită să fie pusă este: de ce merg copiii la școală? În prezent, școlile sunt organizate ca niște benzi transportoare, care transportă elevii spre o destinație prestabilită: piața muncii. Sistemul actual îi tratează pe tineri ca pe niște active a căror valoare este legată de viitoarea capacitate de angajare. Mulți dintre cei înstrăinați de sistemul de învățământ constituie ceea ce a devenit cea mai mare parte a populației expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială din UE, în timp ce cei care au reușit să treacă prin banda rulantă ajung adesea să lucreze în străinătate, alimentând situația paradoxală în care țara suferă atât de rate ridicate ale șomajului, cât și de o lipsă de forță de muncă.

Dar dacă educația ar fi mult mai mult decât atât: o călătorie de autodescoperire, o cale spre împlinirea personală și un laborator pentru a experimenta societatea în care trăim, precum și pentru a o imagina pe cea spre care ne îndreptăm?

Din această perspectivă, școala românească a viitorului capătă o formă proaspătă, nouă. În primul rând, școlile devin paradisuri de siguranță și non-violență. Violența verbală și fizică, poate cele mai dăunătoare cicatrici ale regimului totalitar, devin un lucru de domeniul trecutului. Un nou program extins de formare a profesorilor și o educație psiho-socială reduc și, în cele din urmă, elimină orice formă de abuz școlar. Viitorii educatori învață să gestioneze stresul și să identifice modul în care au fost socializați să recurgă la violență în fața adversității. Acestea sunt abilități indispensabile pe care le pot transfera apoi studenților lor. În școala românească a viitorului, un sistem de sprijin între egali și mentorat continuu îi ghidează pe profesorii care trebuie să facă față unei profesii pe atât de solicitante pe cât este plină de satisfacții. Beneficiind de recunoaștere socială și de o remunerație decentă, profesorii nu mai sunt tentați să se concentreze asupra lecțiilor de după școală pe piața neagră a cursurilor private pentru câțiva privilegiați, ci urmăresc succesul tuturor elevilor lor în mod egal.

Pentru fiecare emigrant care a absolvit o facultate, România pierde aproximativ 45.000 de euro.

Înrădăcinate în autonomie și autodeterminare, școlile renunță la programele lor rigide, în timp ce educatorii și elevii devin liberi să experimenteze și să creeze. Prin intermediul unor trasee de învățare individualizate, elevii sunt îndrumați să își descopere și să își consolideze talentele, precum și să își abordeze deficiențele. Învățând și punând în practică cetățenia activă, un element-cheie al programei de învățare, elevii își adâncesc conștientizarea impactului pe care îl pot avea asupra societății. Aceștia își dezvoltă o viziune asupra viitorului și sunt echipați cu cunoștințele, abilitățile și curajul de a lupta pentru aceasta. Identificarea celei mai eficiente căi pentru ca fiecare elev să ajungă la destinația finală de învățare și să-și realizeze potențialul devine adevărata artă a profesiei de profesor.

În școala românească a viitorului, puterea este descentralizată, iar directorii și profesorii joacă un rol mult mai central în managementul școlii. Managementul școlar bazat pe învățare transformă nu numai procesul de evaluare a profesorilor, ci și evaluarea elevilor. Elevii, în special, beneficiază de o reacţie periodică și calitativă cu privire la dezvoltarea lor cognitivă și emoțională, mai degrabă decât de o evaluare bazată pe cifre. Școlile sunt depolitizate, iar procesul de „inspecție”, odinioară un instrument de control și pedeapsă al serviciilor guvernamentale (inspectorate) influențate politic este înlocuit de un dialog constructiv și de o reacţie multidirecțională care implică directorii de școli, profesorii, părinții și autoritățile locale.

În timp ce elemente ale acestei viziuni ar putea fi împărtășite pe scară largă în România, practica oferă o imagine complet diferită. În orice caz, numeroasele încercări (eșuate) de reformare a sistemului stau drept mărturie că sarcina nu este ușoară. Așadar, de ce va fi nevoie pentru ca școlile din România să devină spații democratice și cu impact, în care elevii să se simtă bineveniți și împuterniciți să se îndrepte spre viitorul lor? Și de ce nu a fost încă reformat drastic sistemul, în ciuda nevoii profunde de schimbare?

O prioritate pentru mulți, o misiune pentru câțiva

Starea jalnică a sistemului educațional din România este o prioritate omniprezentă pe agenda politică. Într-un context politic agitat, în care se formează un nou guvern în medie la fiecare unul sau doi ani, reformele sunt introduse și abandonate mai repede decât pot fi puse în aplicare. Programa școlară a fost actualizată în numeroase rânduri, la fel ca și manualele de predare și metodologia de notare. În 2018, președintele României a promis la rândul său reforme pentru sistemul educațional descurajant și să transforme în realitate școala viitorului, atât de necesară. Programul național România Educată a fost conceput pentru a implementa o serie de propuneri de politici publice. Unele dintre măsurile preconizate pentru combaterea abandonului școlar au fost incluse între timp în Planul național de Redresare și Reziliență și vor fi sprijinite prin fonduri UE. Ceea ce nu reușește să ofere proiectul președintelui este o viziune cuprinzătoare, pe termen lung, care să susțină propunerile, precum și o cale spre o atât de necesară reformare sistemică a sistemului educațional românesc.

Oferirea unei alternative pe termen lung se pare că a fost obiectivul fostului ministru social-democrat (PSD) al Educației, Ecaderina Andronescu. În 2009, Ecaderina Andronescu a colaborat cu un expert din sistemul educațional finlandez pentru a prezenta o declarație de viziune intitulată Educația ne unește. Documentul a propus un sistem educațional care plasează elevii în centrul proiectului pedagogic, aderă la principiul subsidiarității în luarea deciziilor privind educația copiilor și introduce un accent puternic pe cetățenia activă.[4] Această propunere ambițioasă s-a bucurat de o atenție mediatică amplă, deși de scurtă durată. Formațiunea politică a fostului ministru, a cărei bază electorală este formată predominant din persoane mai puțin educate (doar aproximativ 9% dintre votanții PSD au absolvit studii superioare), a respins propunerea.[5] Andronescu nu s-a bucurat de prea mult sprijin nici din partea partidelor de opoziție sau a societății civile. Era al patrulea său mandat de ministru al educației, iar cariera sa politică a fost marcată de controverse: de la scandaluri legate de dotarea școlilor cu calculatoare din contracte fără licitație în valoare de milioane de euro până la acuzații de plagiat în lucrările sale academice. În mod esențial, mulți profesori au respins, de asemenea, această viziune, deoarece o considerau nerealistă. De atunci, punerea în aplicare a inițiativei „Educația ne unește” a stagnat, iar România așteaptă încă o forță politică credibilă care să transpună o viziune a viitorului său sistem educațional în politici concrete.

Între timp, unii profesori din întreaga țară se angajează într-o luptă în stil David și Goliat împotriva sistemului pentru a crea clase mai satisfăcătoare. Aceștia lucrează cu planuri de lecție paralele – cel oficial, care urmează modelele din programa școlară și pe care îl prezintă superiorilor lor în timpul evaluărilor – și unul alternativ, adaptat la nevoile și talentele elevilor lor. Scăpând de modelul clasic în care profesorul stă în spatele unui birou și predică în fața clasei, ei se apropie de elevi, atât la propriu, cât și la figurat. Fundația Noi Orizonturi este un ONG care instruiește și îndrumă profesori, adesea din zone cu probleme economice, în învățarea bazată pe servicii, o abordare educațională care permite tinerilor să aplice teoria învățată la clasă în activități din viața reală, cum ar fi voluntariatul, susținerea sau alte modalități de implicare civică. Unele dintre programele lor se concentrează în mod special pe învățarea prin servicii ecologice, echipând tinerii cu competențe care să le permită să se implice în construirea unui viitor mai durabil și în combaterea schimbărilor climatice. Iar rezultatele sunt promițătoare: ONG-ul raportează rate mai mari de absolvire a învățământului terțiar în rândul celor peste 17.000 de absolvenți ai programului, precum și un sentiment sporit de încredere, independență și empatie.[6]

De-a lungul trecutului său turbulent, a devenit evident că educația joacă un rol crucial în consolidarea sau slăbirea democrației în România. Având în vedere că puțini români termină studiile universitare și că o mare parte a forței de muncă emigrează, copiii sunt adesea lăsați în urmă pentru a fi crescuți de bunici. Sistemul de învățământ nu își respectă promisiunile și, cu siguranță, nu îndeplinește obiectivele ambițioase ale UE în materie de competitivitate și inovare. Redobândirea rolului educației, în timp ce se abordează inegalitatea profundă pe care o perpetuează, reprezintă un factor-cheie în tranziția către o societate mai echitabilă din punct de vedere social în România. Formarea unei noi generații de tineri pregătiți să aducă o schimbare este esențială pentru a construi un nou model politic și social bazat pe valorile democrației, justiției sociale, păcii și ecologiei.

Actorii din societatea civilă și profesorii demonstrează un know-how extins și metode alternative de educație încercate și testate care au un impact în ciuda contextului complex din România. Pentru a deveni o normă, și nu o excepție, au nevoie de sprijinul unei mișcări mai largi, care să exercite o presiune constantă asupra clasei politice dezinteresate în prezent și să mențină problema educației pe agenda publică. În ultimii ani, guvernele românești conduse de partide tradiționale s-au confruntat cu cele mai mari proteste de stradă de la căderea comunismului, adunate în principal în jurul unor teme tradiționale verzi, precum ecologia și democrația. Mobilizarea de amploare este un semn al apetitului tot mai mare pentru o forță reprezentativă care să reînnoiască modelul politic din România. Un program politic care acordă importanță educației ca una dintre prioritățile sale are potențialul de a mobiliza un grup divers de părți interesate în acțiune: de la actorii societății civile la sindicatele cadrelor didactice, de la părinți și bunici la mișcările de tineret și studenții universitari. România pare să fie pregătită pentru o mișcare politică progresistăcare poate imagina și, mai ales, poate oferi un sistem educațional diferit și poate ocupa spațiul gol din partea stângă a spectrului politic.

---